Ziua se stinge, fumegă și duce
Răcoarea toamnei în singurătate,
De parcă-și pune-n vânt, să se usuce,
Hainele vechi și-atât de demodate.
O mângâi moale, să se risipească
În verdele din
M-am visat dormind pe dig
Lângă mare, încolțită
De o tainică ispită
Și-am simțit că vreau să strig.
Să revin în clipa serii
Lângă frunzele mai vii
Și pe care nu le știi
Doar ca frunzele
Noaptea e o pastă transparentă
Potrivită să o cerni prin iarbă,
Dacă simți că nu mai ești atentă
Și că cerul a-nceput să fiarbă.
Prind cu mâna fire de-ntuneric
Ca pe niște versuri
Din marmură mai fină ca petala
Madonna se ridică tristei fețe,
În duhul ei de har și frumusețe,
Să mângâie tăcerea cu sfiala.
Trupul divin aproape că respiră,
Deși pierdut din lume ni se
Când dimineața e o apă blândă
În care somnoroasă mă clătesc,
Iluzia mă-nchipuie la pândă
Alunecând aproape nefiresc.
Pentru că altfel nu-mi revin în fire
Să simt că dulce ard
Pânză veche
Cojesc picturi mai vechi până la sânge
Să pun deasupra pulbere uitată,
Puțin mai dulce, nedecolorată,
Să lăcrimez că dragostea se frânge.
Fondul aprins îl sting într-un
Pe un drum de piatră înroșită
Am alunecat în mustul gros
Lângă via unde vezi frumos
Viața care-ți este pregătită.
Lângă meri am suferit de sete,
Merele fiind roșii, să le strângi,
Și în
Se-agită toamna, roșie sau pală,
Și mi se-așează tulbure pe umeri,
Să mă privești în ultima petală
Cu care poți întârziat să numeri.
În suflet gândul pare că-ntârzie
Și umbra culcă
Regina neagră a venit prin ploaie
Pe lângă rege, regele cel viu,
Atât de alb încât am vrut să scriu
Că-n regele absenței se-ntretaie.
Regele negru, prefăcut în noapte
Nu-și prea vedea
Am respirat adânc, părea tăcut
Carul cel Mare, răsturnat în dungă
Crezând că noaptea n-o să ne ajungă
S-o luăm cu totul de la început.
Și-așa a fost, când ziua se crăpase
De sânge crud să
În cuib de vulturi, pus fără suflare,
Zborul se-apleacă și lovește-n țintă
Revolta rece, care mă mai doare
De câte ori încearcă să mă mintă.
Poarta se-nchide aripilor pline
De forța
Citesc tăcută vorbe adunate
În șiruri scurte, lungi, nepotrivite,
Și-atât de rar mă-nseninează toate
Că nici nu știu de ce ar fi citite.
Scrieți voi versuri, rânduri adunate
Să nu găsesc nici
Simțeam răcoarea toamnei înflorită
În crengile prea grele de la ploaie,
Așa că le-am lăsat să se desfoaie
Într-o culoare foarte potrivită.
Punând cu grijă soarele pe tâmple
În duhul
Mai este timp destul nepetrecut
Prin acul de argint cu care țese
Brocarduri și minuni și alte piese,
Precum și teama de necunoscut.
Însă regretul că din timp rămâne
Foarte puțin și-acesta
Mi-am pus în păr lumină și petale
Să mă-ntâlnesc cu norii plutitori,
Amestecată-n plasele de nori,
Ca razele subțiri, universale.
Fața s-o reazem de puține fire
De aur, cum mi-e părul
Mai mult lumină sunt, mai mult mister,
Geană de umbră, iris plin de soare,
Sau alintare, numai alintare
Alunecând cu sufletul în cer.
Mă bănuiesc o lacrimă verzuie
Când părul
Vântul bate sus în pânza verii
Și mă duce blând în auriu,
Către rodul versului ce-l scriu
Cum e mustul aspru al durerii.
Risipite frunze trec prin sită,
Cern îngândurarea și mă ară,
Ca și
Fulgera pe cer lumină verde
Aplecată dincolo de timp,
În acel fantastic anotimp
Când eram iluzia ce pierde.
Mă știam aceeași visătoare
Și mereu cu pletele în vânt;
Umbră de lumină pe
Ramonei Ghețu
Altistă fiind, în strană am cântat
Imnuri curate bolților deschise
Și celora înaripați de vise
Care apoi m-au binecuvântat.
Știu ce simțeam când îngerul
În val mă simt atâta de ușoară
Încât mă pierd de mine și găsesc
Pânze de aer și de omenesc
Cum mă ridică și mă desfășoară.
Mă vede țărmul cu nisip din lună
Abia adus și-atât de răscolit,
Să
Inseparabili fiind, cu aripi sfinte,
Plutim perfect pe golul absolut
Al întâmplării de la început
Când nu eram decât niște cuvinte,
Pline de sens și pline de speranță
În cartea
Mai simt în talpă stânca luminată
Și-n palme ascuțitele nervuri,
Mușchiul mai fin și câte le înduri
Când urci cărarea cea adevărată.
Suișul nesfârșit ce vămuiește,
Îmi dă scânteia foarte
Prin goarna serii liniștea răsfrânge
Stele de aur dincolo de fire,
Cum bate frunza fără să se mire
Că roua nopții încă o mai plânge.
Într-o lumină stau plină de miere
Să guste clipa
A risipire doar, un colț de haină
Vântu-mi ridică, și puțin din fustă,
Când simt privirea ta foarte îngustă
În căutarea unui crin de taină.
Mă las privită și mă-ntorc spre tine
Cu
FL