Mi-am pregătit demult unelte fine
Să tai în sânge vine de curent,
Când trec penelul pe un testament
Să-l stăpânească cetele divine.
Veniți pe pânză frunze amorțite
Sălbatică să vă strivesc
Pictasem bluza unei fete arse
De soarele rostogolit pe arii,
Cu părul roșu, parcă de Campari,
Având la mâini manșetele întoarse.
Ținea de frâu o sete fulgerată
Și cumpăna fântânii
Fructul ploii mă prinsese arsă
Pe o plajă scundă, cu terase,
Unde dorm zeițele frumoase
Cu privirea spre nisip întoarsă.
Valuri pline, numai valuri pline
De lumină albă, ne-ncepută,
Se
M-am visat dormind pe dig
Lângă mare, încolțită
De o tainică ispită
Și-am simțit că vreau să strig.
Să revin în clipa serii
Lângă frunzele mai vii
Și pe care nu le știi
Doar ca frunzele
M-am trezit de mare luminată,
Pe o dungă albă lunecând
Dincolo de mine și de gând –
Parcă nu fusesem niciodată.
Mă nășteam din mine ca și nouă,
Lujer firav, val trandafiriu,
Să-nfloresc
Fusta mea cea lungă-i încă vie
Și-o păstrez în aerul mirific,
Chiar de-aș vrea cumva să o modific
Dacă merg din nou la liturghie.
Mă strecor din brațul tău fierbinte
Să îngenunchez,
A risipire doar, un colț de haină
Vântu-mi ridică, și puțin din fustă,
Când simt privirea ta foarte îngustă
În căutarea unui crin de taină.
Mă las privită și mă-ntorc spre tine
Cu
Dormeam pe visul alungit,
Parcă să beau dintr-un izvor
Apa cea limpede, să zbor
Ca puful, înspre infinit.
Dormeai și tu într-un prezent
Al nopții, foarte călduroasă,
Și mă visai
Inseparabili fiind, cu aripi sfinte,
Plutim perfect pe golul absolut
Al întâmplării de la început
Când nu eram decât niște cuvinte,
Pline de sens și pline de speranță
În cartea
Mai mult lumină sunt, mai mult mister,
Geană de umbră, iris plin de soare,
Sau alintare, numai alintare
Alunecând cu sufletul în cer.
Mă bănuiesc o lacrimă verzuie
Când părul
Pe umărul tău ars și efemeric
Îmi scutur părul și m-așez tăcută
Să cuceresc o ultimă redută
A timpului pătruns de întuneric.
Să mă topesc în noapte și să fie
Doar miezul nopții încleștat
Secvențe scurte, picături de rece,
Prin păr ajunse dincolo de frunte,
Fac încrețirea frunții să asculte
Înfiorată pasărea cum trece.
Se scutură imaginea-nghețată
Să simt în suflet răul
Te strâng în mine proaspătă făptură
Să plouă dens aromele de fân
Pe sânul crud cu care mă îngân
Când tremur rece în semănătură.
Argintul ploii mă desface-n două
Și mierea prinde gâzele
Sunt numai așchii prin pădurea rară
Și numai ramuri fragede pe jos,
Sau câte-o coadă de topor vânjos
Ruptă și ea de astă primăvară.
Mă-nchin cuminte și privesc mirată
Coaja lovită parcă-n
Mă bucur să-ți fiu legănare și viață
Și liniște arsă de buze să-ți fiu,
Sau floare de aer, sau ace de gheață,
Sau dulcea mireasmă a celor ce scriu.
Că doar pentru tine roșesc a petală
Vorbind cu tine am rămas vrăjită
De prospețimea glasului cel blând,
În care mă simțeam descoperită,
Fără putere, liberă de gând.
Pluteam ușoară, plină de petale,
Când vântul verde
Către iubire păru-mi se desface,
Șuvițe limpezi de miresme dulci,
Și râde-n mine somnul, când te culci
În ramuri verzi și-un milion de ace.
Căci te înțeapă pulsul să rămâi,
Eu să te
Urme de aer, urme risipite
Mi-au dat iertarea care se cuvine
Celei ce sunt ca sângele în vine,
Chiar dac-o iau puțin pe ocolite.
Cunosc și calea proaspăt străbătută,
De vânt aleasă să
Sunt zile când pe pagini lunec,
Pe pânză vin fără să sper
Că sting culoarea-n efemer
Și că, prezentă fiind, mă-ntunec.
Zbor cu puțin peste ce-i viu
Lovind cu geana o-ncercare
De-a fi
Regina neagră a venit prin ploaie
Pe lângă rege, regele cel viu,
Atât de alb încât am vrut să scriu
Că-n regele absenței se-ntretaie.
Regele negru, prefăcut în noapte
Nu-și prea vedea
Când m-am trezit din somn părea
Că râul m-a adus cu sine,
Plutind în pletele caline,
Și-un fir de cer mă răcorea.
Pe unda mov cu flori uitate
Stăteam frumoasă în oglindă
Și-a vrut
Știu să-mpletesc nuiele de răchită,
Să fac din ele coșuri prin livezi,
Ca să-nflorească mugurii când vezi
Că totuși toamna e neliniștită.
În roade bune știu că se preface
Orice iubire
Lumina trece viu printre ruine,
Nu mă cunoaște încă-ndeajuns,
Dar se răsfață-n liniștea de sus
A unei catedrale bizantine.
Se-ntoarce firav în profilul verde
Al unei frunze liberă să
Simbolic am deschis un geam
În vântul ud și plin de sare,
Pentru c-a fost din întâmplare
Și de lumină mă feream.
Știam că timpul se preface
Că mă cunoaște și mă-mpinge
Să ies puțin din
FL