Florina Daniela Florea

nu știu dacă știi, dar eu sunt pe aici din 2003. Am avut mult mai multe texte dar am sters din ele acum ceva timp pentru ca nu am mai vrut sa dau unuia sursă de inspirație. Mă rog, poveste veche.
Nu scriu nicaieri altundeva decât pe poezie.ro pentru că, de felul meu, sunt foarte fidelă:) (exceptie - pe vremuri ceva bloguri cu jurnale pe care le-am sters.
Nu vreau sa public, mi-a fost de ajuns un premiu câștigat cândva pentru manuscris, dar...dar atât: eu nu mă văd poet. Poetul, pentru mine, e ceva înalt, foarte înalt. Să public o carte doar de dragul de a o vedea în mâna? Nope.
Legat de asemănări/deosebiri și altele de genul acesta cu scrierile de aici sau de aiurea, e un NU mare, cel puțin la nivel conștient.
Desigur,pot fi căutate coincidențe și unde nu sunt, chiar și o virgulă poate fi privită astfel dacă se ține dinadins.
Textul acesta e publicat pe poezie.ro din trei motive: unul- sa nu îmi uit găndul. Doi - e un text rezultat din lectura altui text de aici. Si trei: pentru că scriu doar aici.
(Nu am nici măcar jumătate din ce am scris vreodata salvat pe undeva prin calculator. Când șterg, fug.)

Ottilia, memoria, dorința, visul, îndoiala – toate „strâmbă” realitatea. Exact ca o lentilă uzată. Aici am un gând întors de prea multe ori pe dos, până când i s-au tocit marginile. Si da, e o frică adâncă de uitare, deși doar uitarea ar mai putea vindeca niște răni.
Multumesc pentru popas, steluță și felul tău tonic de a comunica (mi-a făcut bine!)

Ionuț, e un text simplu, evident ca poate fi periat și scurtat, dar deocamdată așa mi-a venit - așa l-am scris, să nu îmi pierd gandurile. Nu am citit și nu știu de scrierile Luizei Dubovivi, spre rușinea mea, nici nu am auzit de ea, dar pot oricând să iți citez/ interpretez din mii de pagini de spețe și legislatie pe achiziții publice și urmărirea investițiilor :).
Referitor la finalul cu Doru - nu e vorba de nicio ghidușie - nu îmi permit așa ceva pe aici - e doar semnul că am scris câte ceva (într-o personală) după lectura poeziei lui (care, btw, mi-a plăcut), ca un fel de continuare/replică.
Mulțumesc pentru părere, popas, gând bun.

se vede că ești furioasă încă de la primele cuvinte

nu știu la cine te referi, poate e ceva general, ideea e că, după ce te-am citit aici, am analizat relația dintre mine și poezie.ro :)

clar nu scriu pentru osanale, dar mă bucur când un pui de-al meu e văzut frumos.

însă
aș vrea să îți scriu ceva legat de comentarii în ceea ce mă privește (îmi asum public, nu mă ascund): nu prea pot comenta atunci când nu rezonez la un text sau când ochiul meu vede ceva în neregulă pentru că, de peste 20 de ani de când sunt legată afectiv și efectiv de poezie.ro, am sesizat că doare o frază așa-zis negativă (și chiar nu vreau să doară!), că aici sunt orgolii(explicabile de altfel- fiecare creație e un pui drag, indiferent cât de bocciu e puiul) sau că o propoziție poate fi citită pe dos față de cum s-a dorit a fi citită.
(iar polemicile absurde îmi mănâncă din viața si-așa prea scurtă)

- dacă nu comentez nu înseamnă că nu citesc: înseamnă ori că lipsesc pe motiv de job și altele ale vieții, ori nu am putut scrie ceva deosebit sub un text deosebit (chiar dacă mă repet, nu sunt altceva decât un cititor oarecare)

- față de acum 20 de ani suntem ceva mai puțini pe aici. statistic vorbind, procentul textelor bune e același. subliniez, procentul.

- am învățat o mulțime din interacțiunea cu ceilalți, dar chiar am vrut să învăț.
uneori m-a durut a naibii și uneori chiar am plâns, am pornit războaie pe care tot eu am vrut să le sting mai apoi.
dar asta demult.

- ca să închid comentariul (care sper că nu va fi privit offtopic - ci ca efect al lecturii textului tău): atunci când am timp și citesc, comentez doar când găsesc ceva ce îmi place cu adevărat, fără să fiu ipocrită și să laud ceva ce nu are ecou în gândul meu.
rar, extrem de rar, mă abat de la asta.
e o excepție.

specific scrisului tău, și aici e ritmul unei introspecții urbane, doar că de data aceasta o faci într-un metrou care înaintează egal, indiferent de revelațiile avute, un balans între fragilitate (timiditate!?) și imaginea proiectată în lume

mi-a plăcut finalul cu Joe Dassin „Ça va pas changer le monde” funcționează ca un contrapunct: revelațiile personale, oricât de intense, rareori modifică mersul lumii.

îi dau și eu dreptate

m-ai făcut să zâmbesc și mulțumesc

”mărturisirea” mea a pornit de la o amintire reală, chiar eram un copil mult prea timid, moale.

dupa chestia aceea cu tata, nu a mai fost cazul niciodată să mai arăt tatii pe cineva care m-a bătut/supărat - de atunci am prins curaj și mi-am făcut singura dreptatea :)

o sa revin cu un comentariu și pe text, acum trebuie să fug, dar sigur revin.

când citesc un text pe aici, incep de la titlu si îmi imaginez cum sună recitat/publicat și peste ani.

e corect cuvântul tău ”abțibild”, nu la asta m-am referit, m-ai citit ad-literam
de fapt nu mi-a placut cum sună ca titlu, raportat la text
nu l-am găsit ”muzical” dpdv poezie/text

poate dacă era un sinonim cu mai puține consoane, poate un cuvânt mai simplu dar relevant

cam la asta m-am referit, dar să nu uiți că io sunt doar un inginer îndragostit de cuvinte, nu sunt nici prof, nici filolog, nimic - deci comentariile mele nu au pretenția de specialist în poezie.

drăgălaș text, deși l-am citit ca pe o proză.


(doar titlul mă sâcâie nițel, e greu de pronunțat, îmi pune limba pe moațe - dar poate asta e din cauză că accentul meu franțuzesc nu e cine știe ce grozav)


p.s.o să îți comentez așa, scurt, sper că nu te mai pun în situații grele :)

-merge si cu vezica biliara cu amăreala ei,
-se rostogoleste
-chestia cu pol-ul cand stă e discutabilă, dar ..

eu spun că răspunsul e bila.

mi-a placut textul tău, Gabriel!

ma entuziasmez îndeosebi când descopăr miniaturi de genul acesta, scrise aparent simplu.

Textul acesta, deși declarat personal, este despre poezie.
Metafora centrală — copilul care ajunge la volan, dar nu la pedale — exprimă o stare de neputință, dar și bucuria pură a participării la ceva ce pare mai mare decât tine, o imagine simbolică:
„sunt mic”, dar sunt acolo, în interiorul actului poetic, chiar dacă nu îl pot controla pe deplin.

Nu sunt mari figuri de stil, dar tocmai această simplitate devine forța acestui text.

Am regăsit aici una din temele pe care le-am mai văzut prin scrierile Otiliei: bucuria de a trăi prezentul, surprinsă într-un tablou cotidian plin de candoare.

E un poem despre fericirea autentică, care poate fi găsită în detalii aparent nesemnificative. Soarele e o ființă jucăușă, blândă și tandră, viața e un motan capricios, greu de prins, dar care se lipește de tine când nu te aștepți.

Versul de final „viața este frumoasă dacă îi dai voie / să fie” încheie într-o notă optimistă (mi te și imaginez recitându-l deja!)

Rămân cu mesajul tău de astăzi, Otilia: frumusețea vieții nu trebuie căutată, ci doar acceptată.

mi-ai mai scris asta, că nu știi cum să reacționezi la un comentariu de-al meu.

cumva asta mă determină să fac un pas în spate și să nu mai comentez, poate sunt greșit înțeleasă/percepută/naiba mai știe.
și fac pasul în spate și tac, de teama ridicolului.

apoi trec zile și uit.
în fine.

scuze dacă am scris aiurea - pur și simplu aseară, târziu, mi-am tras sufletul din ale lumii, l-am adus în fața monitorului și l-am lăsat să se joace printre cuvintele tale și... a ieșit ce-a ieșit.

ca să nu fiu totuși 100% offtopic și ceva mai succintă: ai pus în textul tău ”virgulițe” care mi-au pus neuronașul la joacă și asta mi-a prins bine: pe moment, am uitat lumea/pietrele/drumul/facturile/evaluările/și-ce-o-mai-fi-prin-zile.
și-atunci - las semn.

Asta a fost aseară.

scuze încă o dată pentru prea-multe-cuvinte într-un comentariu.

într-o tăcere sărată pietrele de pe inimă au crescut cristale drept în ochi un cer fără lună fără stele înveliș

Ottilia, binele mi-e rece în oase, respiiiir inspiiir 4-7-8 profund

e relaxare, ești tu, și, brusc, mă transform, sunt o sală de cinema în care se derulează cele mai frumoase momente iar spectatorii mei sunt o mulți și aplaudă: gândurile sărate
țin ochii închiși un sunet de vioară ia forma unei karme liniștite

da, m-ai concentrat și lumea a devenit

Multumesc!

(nu știu de ce nu s-a salvat înainte - poate am scris prea mult :) )

Așadar, cuvintele acelea - de le-am enumerat mai sus - sunt atât de simple, dar atât de vii: fac parte din chestia aceea faină: ”le făceam împreună”.

Finalul mă pune pe gânduri ( e un hmm): cei doi nu-și vorbesc, fiecare în ecranul lui, îmi par o imagine tristă și aproape comică a viitorului (iubirii).
Dar știi ce-i ciudat? Că în ei, cumva recunosc și ce am trăit. Bine-bine, poate nu eram pe telefon pe atunci, dar tot nu știam să mai vorbim.

E o poezie despre ce rămâne după iubire, despre cum doare, dar și despre cum, paradoxal, uneori doare mai tare când simți că ai trecut peste. Pentru că, poate, așteptarea și suferința erau singurele dovezi că a mai fost ceva acolo.

Și acum, că nu mai e nimic… rămâne doar un imperfect care începe perfect: cu „a”.

(să mă ierți, o să scriu niște cuvinte cam mari pentru că, oricât m-aș fofila, nu le pot evita)

Mai am un mic preambul: mie una imi place genul acesta de text, de aceea îl tot comentez pe Doru (când am vreme de ceva care să mă provoace și totodată să-mi ofere acel moment de respiro cu zâmbet într-o lume mult prea agitată).

Aparent simplu, aparent frivol și aparent dezlânat.
Cam așa (îmi) scrie Doru poezie. În fapt (pentru mine - cititor ocazional și mărunt) e un adevărat deliciu: să descopăr sensuri ascunse - eu le spun ”virgulițe” – ludic-provocator – ca-n jocuri prin copilărie.

Deci,
Pentru mine poezia asta e genul de text care nu încearcă să mă impresioneze cu metafore grandioase sau imagini „poetice” în sensul clasic. În schimb, mă lovește acolo unde doare mai tare: în micile detalii (care rămân și după, cu încăpățânare, pe sinapse, amintiri).

Cu „a” de la abandon si de la absurd (și nu de la „ador”!) sunt avertizată cumva chiar de la început că povestea asta n-o să aibă happy end și nici nu promite salvare, în cel mai bun caz o formă de acceptare. Iubirea?! Ha, tocmai pentru că o declari imperfectă, are nevoie de acea „anexă” a limbajului, ceva ce nu poate fi spus în cuvinte, dar, clar, e simțit în priviri, gesturi sau tăceri (care dintre noi nu am trăit așa ceva?!) E exact ceea ce se pierde când o relație se termină – nu doar persoana ci și felul în care se comunica. Felul acela fain de comunicare - fără cuvinte.

„paharele de plastic”, „pescarii” și „sâmburii de corcodușe” - îmi dau un nod în gât (mă rog, poate fi și tiroida care-mi cam joacă feste pe motiv de cortizol ridicat

ar putea fi, da, da:
un flamenco - también mi amor - sau -
cancan - donne-moi le tambour et tu auras du chocolat - sau -
un tambur major în fruntea unei fanfare - sau -
vreun cilindru rotind în gol orele de la 9 la 5

nimic nu e clar pe lumea asta, Dorule, nimic - te parafrazez - paradoxal, încerc să elaborez un comentariu precis, însă lucrurile devin și mai greu de atins
dar, iată, mă straduiesc din plin să mă prefac vie, mă bâlbâi, desigur, altă parafrază

(în seara asta nu am niciun chef de AI, de comentarii a-la-carte, prefer un bufet-suedez, să aleg singură ce-mi place, cât îmi place, chiar dacă-mi sare glicemia din schemă)

și, pe post de post - scriu clar un comentariu pe text, elaborat, delicat, dedicat, documentat, și alți de d fără număr, desigur

stea, mon tambour!

Nene Anton, iată, recunosc, serioasă,
că-n poem, sensibil, cânți exhaustiv.
(M-ai lăsat chiar mască, pe nepusă masă,
De-ți răspund cu rime, clar, comprehensiv)

Pentru ritmul clasic, pentru tot aleanul,
lerul sincopatic, endecasilabic,
semn de stea aș pune, da-i monosilabic,
și mă tem că Pașa scoate iataganul

...și uite-așa, Shehereflorina, sfioasă, tăcu.

Locul 1: Adrian Firică - și alt sonet nefiresc
Locul 2: Matei Ghigiu - Starea credibilă
Locul 3: Ottilia Ardeleanu - doar despre cele care parvin

P.S. La locul 3 as mai fi pus un poem al Doru Mihail, la Locul 2 as mai fi pus un poem al lui George Pașa:)
Greu de ales.

Multumim, Bogdan!

E un text frumos, despre uitare ca formă de eliberare și supraviețuire emoțională, însă o sa pastrez ca fiind aparte Strofa 4, o văd ca pe un poem de sine stătător, așa mult mi-a plăcut - acolo, unde scrii despre „stern” - ca fiind o carte a inimii iar invitația la deschiderea acestuia e una aproape sacrificială.

Lectia ta e dintr-o ”materie” a durerii, o destrămare lentă a unei amintiri, până la dizolvarea identității, unde uitarea nu e bruscă, ci e o eroziune subtilă care prinde, incet-incet, dimensiuni existențiale, cu limita la „capătul nostru” — moartea sau epuizarea emoțională.

Si ajung, astfel, la una dintre cele mai intense reflecții ale scrierii tău, o concluzie devastator de blândă: uitarea prin iertare — ca o lecție paradoxală și matură: „ei se uită cel mai ușor e de ajuns doar să-i ierți”.

Versul „pentru că pleacă” e imens în ecou, plecarea justifică uitarea, dar o și cere: resemnare, dar și eliberare.

Alergăm din toate puterile, Emi, ca să rămânem în locul acesta numit viață.

un text cu o delicatețe senzorială aparte, un amestec de imagini tactile, gustative și emoționale care evocă o iubire trăită cu toate simțurile și, mai presus de toate, ”la bagaje de mână doar ceva poezie”

mi-a mângâiat ochii într-o zi cu suflet gri, drept pentru care îți mulțumesc

știu că risc să fiu luată la mișto, dar eu îi spuneam fiului meu, cand era mic ”iubitu' lu' mama”, ”puiul mamii”, și alte câteva, puține, pentru că nu sunt genul alintăcios cu multe diminutive.

(paranteză, să nu uit: și acum, când e mare, îi spun uneori ”bubu meu” și el mie ”mumu meu”, deși Radu îl cheamă, și am trecut amândoi prin multe.
prea multe.
închid paranteza)

citesc textul, și, pentru că îl găsesc, de la început chiar, pe tedy, ursulețul de pluș, înteleg și simt aici trăirile unui pui de om, nu ale unui adult.

mai mult nu mai scriu, scuze dacă m-am lungit azi prin cele comentarii.