Florina Daniela Florea

departe de mine să fac vreo trimitere la teme sau să dau vreo lecție, doamne-ferește, nu sunt decât un inginer îndrăgostit de cuvinte, scriu doar aici pe site, și atât.

am citit cu plăcere textele tale, îmi place cum scrii si sunt sigură ca vei fi (dacă nu ești deja) măcar poet regional și-ți doresc să ajungi și național

eu, una, încă mai încerc să pun stenturi la ferestrele mele sparte :)

Să știi că mă sperii deja (după Cenușăreasa și sala de bal) , că nu m-am scris chiar ca Don Quijote dar ca alba hidalgă cu Rosinanta da :).

Dincolo de zâmbet și aduceri aminte, mi-a plăcut parabola/ imaginea de final , cu jaluzelele, deșertul tătarilor și clovnii lui Fellini.

Consideră că e o replică înainte de vreme:):
---------------------------

dimineața ploua cu frunze din soare și totul era aur pe mașini pe trotuare zâmbete
(taximetristul imi făcea curte eu mă făceam că nu pricep
oricum nu-l ascultam decât rar la câte-o intersecție când amestecam stânga dreapta și trebuia să ies din mine să ajung totuși undeva)

o zi așa de blândă n-am stiut că octombrie poate mângâia atât
purtam blugii și tricoul roșu ca pe cea mai elegantă rochie de bal
taxi-ul era o caleașcă mă purta către prințul meu de poveste
zâmbesc un fluture (de unde fluturi albaștri acum? mare uimire)

(mă gândesc
taximetristul rotofei imi făcea de fapt un compliment precum că sunt aurie
nu înțelegea ce vede doar spunea intruna clipea des)

eu, zău, știu
eram cea mai frumoasă cenușareasă
sala de bal e cu siguranță ziua a treia a lui octombrie

am ajuns, mylord, uite-mă
cobor grațios un obraz roșu fâstâcit
adidasul alb pantof de cristal
(legat cu șnur n-o să-l mai pierd)

am ajuns, mylord, uite-mă
asfaltul e plin de urme de aur
printre ele dansez un contur sferic de soare blând
la brațul tău inima mea
cea mai frumoasă dintre toate frunzele

(Sala de bal - în urma exact cu 18 ani fără o lună)

„Where there is kindness, there is goodness. And where there is goodness, there is magic.”

taman ”magic” nu a ieșit în titlul comentariului meu, ceea ce e o adevărata tragedie pentru un iubitor de povești ca mine :)

cum iubesc poveștile, nu puteam să las necitit textul tău:) și mi-a plăcut cum curge cuvântul unui trecut viitor poet național sau măcar județean, ușor trist, ușor șăgalnic, ușor adolescentin

și-ai pornit prin lume, și-ai văzut lumea, dar pentru că îți trebuia, poate, un pretext, eu spun că a fost unul frumos ”în căutarea ei, a Cenușăresei”.

un poem care te provoacă la a-ți aminti cum și ce la optsprezece ani, cândva, undeva.
uite, eu, de exemplu, mi-am amintit că am fost la A si nu am avut bal deși mi-ar fi plăcut să fi avut, chiar dacă la miez de noapte caleașca s-ar fi transformat înapoi în bostan, iar papucul de cristal înapoi într-un tenis alb (fără voie, desigur, chiar mi-ai amintit că am scris cândva despre așa ceva)

da, da: cred că fiecare dintre noi are sala lui de bal
...și-o Cenușăreasă.

Definitia poeziei dată de tine în comentariu e una din cele mai faine citite în ultima vreme.
Mulțumesc pentru că ai împărțit-o cu mine!

O poezie care mi-a arătat că în gesturi simple și în rezistență se găsește o formă de demnitate.
Poezia asta devine o continuare a gestului mamei și bunicii, dar transformată în artă și conștiință.
Frumos!

îmi e clar că ai mai scris și, probabil, vei scrie poezie (ai îndemânarea scrisului)

legat de text, cred că am prins glonțul, scuze, ideea (deși nu sunt vizitatorul din text)

din ce îmi amintesc a fost un experiment real în genul acesta, doar că pentru mine a fost ceva greu (de acceptat, de digerat, de interpretat), chiar dacă putem vorbi de conotații, interpretări, metafore, etc

în fine, scuze dacă am scris prea mult sau prea puțin (niciodată destul)

un text ca un dispozitiv de teleportare, te expediază direct în propriile amintiri
sau
în propriile dureri pe care le credeai uitate

de exemplu,
aș fi vrut să uit cum m-a trezit tata când a murit într-o noapte de august, de la o sută de kilometri, fără telefon
sau
cum mai apoi, într-o zi, am uitat asta
tocmai atunci când m-am auzit spunând ”alo, robotul?” doar pentru că ”la semnalul următor, va fi ora” părea atât de normal , mai normal decât orice altceva din lumea mea

iar am vorbit mult, mă iartă.

n-am putut să tac, pentru că trist text ai scris.

e un soi de echilibru (dezechilibrant! - dacă mă gândesc mai bine), viața asta
între alb și negru, suntem gri cu toții.
și tot mai zidim vise
și tot mai vindem iluzii

cred că în fiecare din noi e un Barabas, că în fiecare din noi e o Ană.

dacă m-am oprit din drum, e pentru că am văzut că ai pus acolo, pe zid, un semn
(și , da, a doua jumătate a textului e o provocare)

un text deosebit, pe gustul meu de la început până la final, dintr-un sens în altul, descoperind ca foile de ceapă, miezul.

nu citez, pentru ca ar trebui să redau toate strofele, de la pantofii de carton la cercurile care se izbesc de mal, păcatele, rutele alternative - dorințele pentru care rupi din tine dar niciodată atinse, si la final pantofii din copac, vise abandonate după o iluzie a zborului

da, e un poem bun.
și mi-a plăcut.

cafeaua
- e negruță, de câteva ori pe zi, amară, răsfață olfactivul - le îndeplinește cam pe toate

Articol 1: scuze pentru cele 2 erori de tastare din comentariul precedent:
aliniat (1) *să se plafoneze
aliniat (2) *poate deveni

Articol 2: pentru a evita aglomerarea de accente birocratice, se sistează orice comentariu până în anotimpul următor.

Nu pot să nu mă gândesc acum la cât de bine se pliază textul tău pe actualul context politico-economic așa că propun pragmatic să externalizăm anotimpurile pentru că există oferte dinspre nord (sau est?!): pachete complete cu frunze, vânt și ploi calibrate meteo-politic.
Sau, mai radical, să votăm o ordonanță de urgență, cu asumarea răspunderii, să se interzică melancolia, să se plafonezeă nostalgia, iar frunza uscată poate devini monedă națională, asta desigur în cazul în care mai rămâne excedent din tăierea acesteia la câini.

...deși apare și riscul unei (o)poziții suveraniste: anotimpurile sunt ale poporului, moncher...scandal, două microfoane rupte și-un poet evacuat pentru un presupus nedovedit trafic de influență sentimentală

Mda, votat în unanimitate, încerc acum și un comunicat oficial:

Stimat poet,
România intră direct în iarnă, cu posibilitate de revenire retroactivă
la câțeva zile de toamnă, în funcție de buget, deoarece nu lipsesc frunzele.
Lipsește doar strategia de comunicare pe termen mediu și lung.
Pentru a dovedi buna credință, adoptăm o masură de remediere: stea :)

Am citit două din cele trei texte premiate și, pentru acestea, sunt categoric de acord cu alegerea juriului.
Pe al lui Doru nu l-am gasit publicat pe site si nici nu am apucat să îl ascult la radio, deci nu ma pot pronunța.

Felicitări pentru inițiativă și felicitări participanților!

Mi se pare că poezia asta respiră dintr-un alt registru decât cea de Mara Anton: e mai urbană, mai fragmentată, parcă scrisă direct în asfaltul încins. „toamna care nu vine” aici nu mai e nostalgie de copilărie, ci un fel de glitch al prezentului, o lume unde natura e suspendată și înlocuită de semafoare, difuzoare, markere și „refresh”.

Personal, lectura m-a făcut să simt că „toamna” nu e despre frunze, ci despre ritm, despre a recunoaște o ordine în lume - și tocmai lipsa ei creează un gol foarte prezent, foarte derutant, ca și cum am fi prinși într-un sezon suspendat, care tot apasă dar nu se arată.

Dacă ar fi să aleg un vers care mi-a rămas în minte după lectură, ar fi „nu există anotimpuri / există doar refresh”.
Mi se pare că rezumă perfect felul în care lumea de azi trăiește: totul se resetează, dar nimic nu se așază.

Lectura poeziei Marei m-a lăsat cu un fel de liniște tristă – ca după ce închizi un caiet vechi și încă îți mai miroase mâna a hârtie și cerneală.
Finalul „ultimele pagini rămase încă goale” aduce o imagine simplă, dar care m-a făcut să mă gândesc la tot ce n-am apucat să scriu, la toamnele care s-au dus fără să le trăiesc cu adevărat.

Un text ca un fel de promisiune că încă mai e loc, dar și o teamă că poate spațiul alb va rămâne așa, neatins: într-adevăr, o toamnă care nu mai vine

erata: poate nu ai vrut ca poezia ta să fie tristă
(scuze, sunt cam răcită si am amețit/rătăcit cuvintele în frază :) )

Poate nu ai ca poezia ta vrut să fie tristă, însă pe mine m-a întristat, pentru că m-am regasit (iarăși!) în ea - e poezia unei generații care a crescut cu porțile închise, cu libertatea restrânsă, dar cu vise mari.

Finalul e simplu dar emoționează: chiar în fața marilor spaime (cutremurul), ceea ce merită salvat nu este un obiect de valoare materială, ci discul de rock – simbolul identității acelor tineri, al pasiunii și al unei solidarități neclintite.

poemul Alinei e asemeni unei confesiuni, cu fraze libere și repetiții incantatorii, cu o alternanță a limbajului între cotidian și simbolic, iar ritmul - intenționat fragmentat - transmite senzația de drum, de căutare continuă.

Citindu-l, m-am trezit prinsă în tensiunea dintre pierdere și regăsire, iar saiyaara devine o voce care își asumă fragilitatea și, în același timp, forța de a se reinventa.
„Capătul lumii” nu e un final, ci un punct de pornire spre o nouă identitate.

Mă bucur că te-am regăsit, Alina:)