Reverie

Las gândul să ajungă o dată cu soarele la răsărit.

Scăldat în aur și roșu, leneș,
cuvântul își coboară umbra
prelinsă, pe trepte de piatră albă
șlefuite de trecerile atâtor pași.

Gradina miroase fraged a dimineață.
Agățat de o creangă, deasupra apei,
se oglindește visul de peste noapte,
cochet.

Deschiși, îmi simt ochii mai mari decât trupul.

De jur imprejur răzbate
forfota negustorilor de adevăr,
ba unul chiar mă apucă de mână să-mi arate
păsările lui de alamă ieftină,
șaluri de mătase cu iz argintiu:
“vorbe, vorbeeeeeee”
Altul, care se dă drept sfânt,
numără șerpii încolăciți
și flămânzi într-un coș vechi cu sfaturi.

Respir adânc preț de câteva gânduri.

In mijlocul râului, despletită,
ca o femeie frumoasă,
se zbate singurătatea,
prinsă de vâltoare.
Parcă izbăvită de adâncuri,
își murmură rugăciunea din urmă,
aceluiași început, perpetuu.

O altă zi
își trimite boarea de lotuși spre oraș.
M-am pornit, agale,
trecător,
pe străzi mocirloase, lăuntrice.

Rătăcesc dincolo de ceasul ispitelor.