Re-Cucerește-mă

Motto: când n-ai un lucru, e foarte bine să te prefaci că îl ai (Elogiul nebuniei – Erasmus)

ca o cetate veche și fără de ispită, cu steaguri aplecate, prea lesne cucerită, mi-am lepădat adesea, roșind, palmelor tale, maramele de zâmbet și lacrimi ca petale. să-ți fiu mereu o Troia, tu veșnic un Ulise, să-mi construiești alb calul umplut cu albe vise să te prefaci perpetuu că-l uiți, așa, în doară, la poarta gurii mele, tăcând, seară de seară. și fac o paranteză în frazele ritmate: bătu ieri pe la patru, chiar patru jumătate, cu grindina de șoapte, iluzia-nflorită; i-a prăpădit tot rodul și asta-ntr-o clipită. astfel că în grădina ce mi-ai lăsat în pază acum priviri uscate tăcerea priveghează. (dar să-mi continui versul și să termin ideea, cât vorbe ies din mine ca șerpii din Medeea) când steaua arătată îmi schimbă-ntreaga lume, - cu limba dezlegată în glăsuiri postume, silabe fără ziduri, cetatea cea deschisă - visările-au pătruns-o, căci prada fu promisă. prin mine bântui, cauți, iubirea cea eternă și-o vrei ca pe-o fecioară cu trupul de Elenă, pe gând ridici victorii, învins ți-s menestrelul cuvintelor, din harpă în cânt le-ai prins inelul. părăginită vorba, rodește-acum pe ziduri o iederă cuminte, cu frunzele ca riduri, amirosind a verde, tăcerea înconjoară reduta dintre slove, lăsată ca să moară. * ascultă-mă, știu bine că sunt doar o himeră, ca oarba ce rostește din vechile povești, dar asta mi-e dorința (cu tenta-i efemeră) : “să-ți fiu mereu cetatea pe care-o cucerești”