florin caragiu

ne vedem tot așa de rar cum plângem sub cerul desprins la un colț mereu e ceva schimbat – un mic amănunt pe care-l zărim în cursul vorbirilor lungi despre viață pur și simplu – pe pagina

cele mai fine nuanțe se trăiesc la viteza luminii, atunci când nimic nu mai e obiect fără viață și spațiul e o împreună-mișcare în peisajul din care ochii nu se mai smulg cu un aer străin iar

de fiecare dată când pleci lași în mine o pistă cât un ochi destul cât să mă desprind de traseul obișnuit și să prind viteză printre lucrurile în care sclipește memoria subțiată la capete ca o dâră

Epitaf am trăit tot ceea ce se putea trăi într-o viață încercată de om ca poezia mea să fie deplină nu mi-a mai rămas decât moartea (din volumul Ion Zubașcu, \"Moarte de om. O poveste de

F.C. Părinte Neofit, v-aș ruga să ne îndreptăm atenția asupra unor trăsături, repere, idei-linii de forță, deschideri ale specificului iconic și în particular limbajului evidențiat în

la ce te gândeai în viscolul acela cumplit în care te-ai pierdut, la câțiva zeci de metri de Omul? sau pe Valea Albă, în crevasa în care căzusei, când o voce ți-a spus: ridică-te! și, plin de

O să-ți spun despre drumul ce mă apasă ca un călcâi când visul năpustit cu o bucurie reținută îți umple mâinile abia ieșite din blocul de piatră. Deszăpezim odaia de țipătul așternut între

am atins întrebarea sângerândă și lumina s-a vărsat pe trepte ca un diluviu prezența ta a umplut spațiul sau poate locul fiecăruia e ființa sa în expansiune gata să scalde în abur disprețul

Prin dosul coloanelor de piatră pe sub zidurile umbrite, năpădite de mușchi, prin strunga dintre văile scăldate în nori, în aerul ușor adormitor, și mai departe printre stâncile singuratice din

mă întrebi de pe acoperișul orașului vasele de lut se umplu picătură cu picătură ca în prima zi scările sprijinite de pomi așteaptă să fie urcate coșurile să le umpli nu pot ajunge până la

ai așezat vasele și ai cerut să te vindeci dar soarele asfințit roade lăuntrul în care îți ascunzi știința. plânsul tău nu e răzvrătire și oasele îți sunt numărate înainte să înghiți de la

iarba își schimbă culoarea vioara înnoadă auzul cu ațe de carne rostogolite în laptele negru pietrele strigă fără de apărare în gurile peștilor din vitralii chipul e o pernă

tremură singurul copac din câmpul negru și vântul te poartă de colo colo fericit să te smulgă din gânduri. ești chiar tu, zâmbești norului răzleț si te scuturi de frig. lași un ghem roșu să se

Ritmul se-nfoaie, răsună pe străzi aversa mulțimii electrizate: imită-mă! nu mă imita! imită-mă! Clipele bat toba nopții, scapără ca roțile unui bolid ce-și devorează umbra, sorb impactul cu

seara ne prinde în jocul ei departe de casă, printre lucruri încremenite, când gropița din carne se umple cu forța unei altfel de morți. îngerul ne lovește cât să dăm drumul cuvintelor ce