florin caragiu

pata e nu numai o demascare ci și o provocare a unei realități de suflet să iasă în prim-plan...

mi-a plăcut imaginea sincronizării, a iubirii ce se sprijină pe însăși existența pură sau ființa întru comuniune, și imaginea trupului ascuns în bătăile inimii, corporalității ritmate de mișcările sufletului.

Mulțumim frumos de remarci și sugestii, am aplicat parțial. Mă bucur că ți-a trezit o emoție.
Te mai aștept cu drag, Florin

\"Dogmele creștine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare și cuantificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte\", pasaj ce dovedește superficialitate în cunoașterea ethosului creștin, cel puțin a celui răsăritean pe care îl cunosc mai îndeaproape, care dă noțiunii de dogmă o cu totul altă cuprindere ca adevăr revelat și hotar al deschiderii spre comuniune decât cel de normă orb constrângătoare cum pare că sugerezi tu, citește despre dogme și diferența între dogmă și dogmatism la Pavel Florenski, la Sfinții Părinți filocalici, o să vezi organicitatea viziunii creștine, desprinsă de orice formalism \"orb\", ca o alcătuire în care aspectele se descoperă în interdependența lor, în legătura și influențele reciproce. Patimile și virtuțile sunt expresii ale modului de actualizare al unei relații vii cu Sfânta Treime, Icoana absolută a comuniunii și cu semenii de o ființă. Dogmele creștine au rostul și miezul accesului la comuniune prin care identitatea noastră se împlinește, nu au o valoare de normă în sine, izolată, nu sunt simple legi cum le consideră greșit unii ci taine ale \"deschiderii legii în har\" sau ale ieșirii în \"lărgimea\" \"libertății duhului\" cum remarcă un Părinte contemporan. Conștientizarea este funcție nu doar de o cuprindere rațională ci de participarea noastră la taina comuniunii, ca o percepere a identității în intersubiectivitate. Judecata divină nu este una a normelor juridice, ci a iubirii, în sensul că atingerea iubirii divine e o luminare a conștiinței, dar și o punere în criză ca ardere a morții căreia îi dăm trup prin păcat. Esența păcatului fiind despărțirea de Dumnezeu, pierderea identității iconice și minusul de participare existențială la taina existenței care e iubirea. Juridismul în teologie s-a dovedit relativ sterp. Teologia creștină neopatristică a secolului XX se dezbară tot mai mult de scolasticismul juridist și intelectualist-raționalist și repune accentul pe o abordare holistă, iconică, pe dialog, participare și comuniune, în care conceptele nu au o fixitate de idoli, ci capătă o plasticitate contextuală în trimitetrea spre miezul de taină al experienței duhovnicești. Asta ar fi observația mea.
Cu respect, Florin

o desfășurare dramatică nu fără ironia ce deschide contururile, balansul între prezență și absență, a căror distincție cere o verificare-pipăire: \"numără-mi pantofii să vezi dac-am plecat de-acasă\"... nevoia de a trece neobservat într-un spațiu în care \"ei nimic nu zic/
nimic/ îmi cară sângele prin chip/ tot mai departe\", raționaliștii vociferează din vârf de pat clasând în întunericul cutiuțelor lor zbaterea spre lumină: \"și doar la tine mai era lumină îl așteptai din nou să vină/
pe-acela care niciodată n-a plecat\". Paradoxul prezență-absență este developat în lumină...

e de bine... :)

Mi-a plăcut autoironia impregnată de ludic: \"pe ascuns și pe față/ cum să nu mă tricotez fără artă?\", \"încă nu e noapte pe deșirate\". \"o idee ascuțită de lampă/
mă descoase./ a aflat, nu-i așa, că noi ne începem/
de la lumina unui abajur.\" Tema abajurului e interesantă fiindcă este un obiect care împrejmuie sursa de lumină, o îmblânzește, o acoperă, dar o și lasă să treacă mai departe atât cât lumina să fie \"accesibilă\" ochiului... omul ambalat de o părere de sine expirată nu mai e la fel... jocul continuă :)

mie mi-a plăcut imaginea morții pocăite implorând iertarea pt ideile sale de nefiind, dacă am înțeles bine, și unde, tocmai la altarul vieții. Desfășurarea coșmarescă dinainte apare ca o negare a negației ce pregătește imaginea de mai sus...

mi-a plăcut ideea zăvorârii-nebunie care apără de orbire și a cântului aproape imperceptibil care mișcă tăcerea sau face din ea o poartă...

te izbește de la început sinceritatea zbaterii, spaima de a rămâne captivă, care cere o derulare rapidă, o tăietură abilă în memorie. Strofa ce vine e un punct culminant: \"olea
stă nemișcată/ acolo/ înconjurată în miliarde de firișoare de tăcere/ un praf auriu/ cât să-ți dorești să întinzi mâinile/ să-l poți atinge\", o nemișcare aureolată ce își exercită fascinația... zvârcolirea țigării și evocarea fracturii introduc plastic ca niște substanțe de contrast partea ultimă, în care sinceritatea revendică dezinvoltura purității cu coperți tari. Acestea din urmă semnifică poate o voință neîndoită, crudă, neplafonată, dar înmuiată sau fluidizată de mâinile iubirii... înăuntrul ei, mirosul foilor ce așteaptă să fie locuite... un înapoi ce trimite spre înainte într-un balans cu sclipiri eliberatoare... tocmai aceste sclipiri certe dau sentimentul de \"suflu nou\".

\"merele rostogolite fără umbră de tristețe\" sunt semn al unei noi stări, al unei răsturnări de situație...

nu era propriu-zis o definiție, era mai mult așa o mică joacă de-a definirea. știu că îți place să cultivi ambiguitatea în textul liric și nu amestec planurile, sunt genuri de poezie care redau stări mai mult decât adevăruri.

Mi-a plăcut începutul: \"îmi aduc aminte zăpezile uluitoare și munții/ nu știu de ce în ultima vreme cuvintele
parcă le rup din carne din os și din sânge/ le arunc înspre lume și fug\", parcă te reprezintă, e un amestec de iluzie și adevăr, de durere și bucurie turnate în forma unei libertăți ce se rănește în ascuțimile unui sentiment de neputință a comunicarii de sine: \"toți m-au privit mirați mi-au spus să tac... dacă strigi nu te aude nimeni\". Amintirile curg ușor dureros, ca sfâșierea unui voal al memoriei.

P. S. femeile care iubesc pentru totdeauna sunt adevărate

Poezia respiră pe spații largi, e o poveste în care jocul, visarea, despărțirile fără amărăciune, trimiterea poemelor-bărcuțe, îmbrățișările mototolite, diminețile căprui și nopțile nedormite vibrează de culoare și atrag dorințele spre locul iubirii. Totul ia forma tainei, a intimității celor \"neștiuți de nimeni ca într-o imensă priveliște\". Într-o primă mișcare are loc acea deschidere prin care eul liric se lasă năpădit de chemarea alterității, de chemarea iubirii, după care vin căutarea și apoi replierea, adunarea, regăsirea în îmbrățișare, în cerul intimității, unde ascunderea devine joc în doi, poveste a descoperirii pururi noi a Celuilalt, în totodată atingerea țintei... Sunt mai multe expresii deosebite: \"dârdâim de dragoste\", \"paharele cu gura în jos să oprim timpul\", etc. care se compun în mod fericit în crearea unui sentiment de cucerire prin iubire a realului. Îmi par deosebite curgerea poemului, ritmul, jocul culorilor și mișcărilor ce creează atmosfera, și mai ales simțirea eliberată, purificată de \"amărăciunea zilei\", iluminată de descoperirea în orice colțișor a reflexelor unei Iubiri veșnice ce ne atrage în taina ei. Las un semn de sinceră apreciere.

Răzvan: Mulțumesc pentru remarci, într-adevăr experiența și cunoașterea stau într-o strânsă legătură.

Alice: Ne străduim, dar uneori nu știm de la început, descoperim că foaia e o ciornă după primele cuvinte în care observăm că am făcut deja cel puțin niște typo :)
Mulțumesc frumos pentru trecere și cuvintele de apreciere.

Mulțumesc de încurajări și te rog dacă se poate să mă \"iei\" la \"per tu\"... te mai aștept cu drag pe \"la gura sobei\" :)

Aceeași senzație de rătăcire halucinantă prin \"viața ca un ghetou\", în timp ce \"pe geamuri largi un rebegit fascicol
de soare crud abia dacă se vede\"... Spiritul goanei, neîncrederii și durității, sictirului, absenței, indiferenței fac din ce în ce mai aspră căutarea \"rostului tainic\" și \"rostirii blânde\"...

Dana: Stai să-ți spun... mă bucur că ai trecut și ți-a plăcut, te rog să-ți mai spui părerea, că și eu tot o părere mi-am spus, ne mai încrucișăm și noi \"săbiile un pic\" ca să le ascuțim, nu-i bai, nu? :) cu drag,

Anni: mulțumesc de încurajare, e un proiect la care lucrăm împreună...

Mihai: Mă bucur că ți-a plăcut. Nu știu ce să fac, cred că aș putea să renunța la adesea, deși uneori se mai îăntâmplă să scriem și pe curat direct... mai reflectez, mulțumesc.

Dan: Mulțumesc pentru dâra măiastră pe care ai lăsat-o...

Do: mă bucur că ți-a plăcut poezia și că ai luat cu drag :)furnicile care ți-au plăcut mai mult, sper să te împaci bine cu ele :))

Adela: așa e, se întorc și trag de noi ca să încălecăm pe-o șa și să spunem povestea :) Mulțumesc pentru trecere și apreciere.

Mircea: mersi de sugestie, armada e frumos, dar e prea ordonat și în formație de luptă, pe când mușuroiul de furnici mi se pare o imagine mai sugestivă pentru cuvintele scrise fuzzy pe o ciornă, mai vedem...

Dana: Mulțumesc pentru sugestie, aici sunt de părerea lui Mihai. Eu cred că nu numai la scris, dar și la receptat și comentat pot apărea, chiar cu cele mai bune intenții, clișee, printre care și un anumit gen de tabu-uri demolatoare... Părerea mea este că nu trebuie să avem fixuri nici la receptare, că valoarea locală trebuie socotită și asignată din perspectiva întregului, care dă funcția contextuală cuvântului sau expresiei. Altfel, \"toate-s vechi și nouă toate\"... Dacă aș aplica ce zici tu aș \"strâmba din nas\" când întâlnesc expresii precum \"nu vreau să fiu\", \"doresc să fiu\", etc. :) dar nu o fac pentru că ele au asignată o pondere în întregul textului care respiră holist în părțile sale.

Așa mă gândeam și eu, sigur că poetul nu e o mașină de scris cuvinte... întrebările își au rostul și timpul lor, la fel ca și bucuria vorbirii și întâlnirii... Mulțumesc pentru explicații, le întrezăream... :)