Eseuri
Cele 7 Păcate (V)
Lăcomia
4 min lectură·
Mediu
Cele 7 Păcate (V)
Lăcomia
În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: \"mândria\", \"invidia\", \"iubirea de arginți\", \"desfrânarea\", \"lăcomia\", \"lenea\" și \"mânia\".
„Nu e sărac cine are puțin ci cine-și dorește mult.”
M.P.Cato
Ce putem numi cu certitudine, lăcomie ? Există ceva rău în a-ți dori binele!? Există indecență în a avea aspirații!? Dacă am deține aspirații, acceptăm neputința semenilor, prin care suntem condamnați că punem în practică dorințele!? Fără să caut dinadins societatea, mă împiedic de ea prin coincidența umanității. Accept zilnic compromisuri din partea unor anturaje create artificial. Rațiunile existențiale ne forțează afectul, care acceptă concubinaje mediocre prin simpla interacțiune interumană. Aviditatea cu care savurăm nevoile provenite din aspirațiile noastre, ne sortește inafilibilei decăderi. Și toate acestea pentru că dorim decență. Nu mă refer aici la decența expresiei de sine, la decența viscerală sau la decența eticii necesare fiecărui individ, ci la decența de „a fi”. Această decență implică o existență în raport cu universul cel mai apropiat. Inevitabil ne raportăm acțiunile și rezultatele la percepția celor de la care avem expectații, indiferent de natura acestora: invidie, acceptare cu defăimare pasivă sau confirmarea naturală a unei prietenii. Nu cred că cineva ne poate impune să cerem mai mult decât merităm, să primim mai mult decât oferim și să evoluăm disproporționat în raport cu complexitatea noastră. Acceptarea acestei impuneri este identică cu schimbarea, la nivel aparent superficial, a ceea ce suntem. Numai instinctualii își permit luxul renunțării la rațiune, la pasiune, la plăcerea creației. Putem condamna fără tăgadă pe cei care consideră oportunismul o soluție continuă a emancipării personale, dar dacă apelăm la condamnare nu suntem departe de ei prin simplul fapt că ne permitem să ardem timpul afectat propriei împliniri. Ei nu vor trece niciodată de bariera nevăzută a echilibrului universal. Oare ar conta această conștientizare!? Depinde cine suntem și înspre ce tindem ...
“Judecă-ți succesul după lucrurile la care a trebuit să renunți pentru ca să-l obții.”
Cicero
Lăcomia este consecința practică a invidiei. Nu este nimic anormal în a-ți dori ceea ce deține cel de lângă tine, cu riscurile împărțirii în bune și rele. Dar este aberant față de sine să îți dorești ceva care nu te identifică, nu te definește. O mică joacă cotidiană la nivel personal, substituită în cultul personalității, ajută cu certitudine la definirea ta cât mai aproape de realitate. Orice sincopă oferită de minciună se va desăvârși într-o mare eroare, trăită inițial că o simplă amăgire ajunsă la final, o uriașă dezamăgire. Dogmele creștine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare și cunatificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte. Nu poți avea numai unul. Aceste păcate sunt achiziționate la set complet. Atunci senzația de dispreț vis-à-vis de cei împliniți de puținul suficienței lor întregește acest arsenal. Cine se ascunde în spatele oscilării între suficiență și oportunism și-a oprit definitv evoluția. Suficiența nu se poate identifica cu atingerea limitelor personale, mai degrabă se poate identifica cu stimulul fericirii iluzorie. Este o acceptare a nihilismului existenței. Necondamnabili sunt și cei care-și declară, indirect prin acțiuni, apartenența la emanciparea statutului social, la nivel personal. Aceștia sunt mai responsabili decât restul majorității. Extrem de interesant ar fi de urmărit natura și gravitatea compromisurilor. Căderea lor va fi spectacolul celor mulți, al celor cu suficiență. Drama existențială aparține în totalitate oscilanților. Celor fără ieșire din rutina iluziilor, celor deferiți justiței Divine. Ei sunt indezirabil, exponenții societății noastre, a majorității. Singura soluție este evadarea din propria existență. Un proces public și o sentință publică: exilul forțat din mediocritate.
\"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe... \"
Constantin Brancuși
Lăcomia
În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: \"mândria\", \"invidia\", \"iubirea de arginți\", \"desfrânarea\", \"lăcomia\", \"lenea\" și \"mânia\".
„Nu e sărac cine are puțin ci cine-și dorește mult.”
M.P.Cato
Ce putem numi cu certitudine, lăcomie ? Există ceva rău în a-ți dori binele!? Există indecență în a avea aspirații!? Dacă am deține aspirații, acceptăm neputința semenilor, prin care suntem condamnați că punem în practică dorințele!? Fără să caut dinadins societatea, mă împiedic de ea prin coincidența umanității. Accept zilnic compromisuri din partea unor anturaje create artificial. Rațiunile existențiale ne forțează afectul, care acceptă concubinaje mediocre prin simpla interacțiune interumană. Aviditatea cu care savurăm nevoile provenite din aspirațiile noastre, ne sortește inafilibilei decăderi. Și toate acestea pentru că dorim decență. Nu mă refer aici la decența expresiei de sine, la decența viscerală sau la decența eticii necesare fiecărui individ, ci la decența de „a fi”. Această decență implică o existență în raport cu universul cel mai apropiat. Inevitabil ne raportăm acțiunile și rezultatele la percepția celor de la care avem expectații, indiferent de natura acestora: invidie, acceptare cu defăimare pasivă sau confirmarea naturală a unei prietenii. Nu cred că cineva ne poate impune să cerem mai mult decât merităm, să primim mai mult decât oferim și să evoluăm disproporționat în raport cu complexitatea noastră. Acceptarea acestei impuneri este identică cu schimbarea, la nivel aparent superficial, a ceea ce suntem. Numai instinctualii își permit luxul renunțării la rațiune, la pasiune, la plăcerea creației. Putem condamna fără tăgadă pe cei care consideră oportunismul o soluție continuă a emancipării personale, dar dacă apelăm la condamnare nu suntem departe de ei prin simplul fapt că ne permitem să ardem timpul afectat propriei împliniri. Ei nu vor trece niciodată de bariera nevăzută a echilibrului universal. Oare ar conta această conștientizare!? Depinde cine suntem și înspre ce tindem ...
“Judecă-ți succesul după lucrurile la care a trebuit să renunți pentru ca să-l obții.”
Cicero
Lăcomia este consecința practică a invidiei. Nu este nimic anormal în a-ți dori ceea ce deține cel de lângă tine, cu riscurile împărțirii în bune și rele. Dar este aberant față de sine să îți dorești ceva care nu te identifică, nu te definește. O mică joacă cotidiană la nivel personal, substituită în cultul personalității, ajută cu certitudine la definirea ta cât mai aproape de realitate. Orice sincopă oferită de minciună se va desăvârși într-o mare eroare, trăită inițial că o simplă amăgire ajunsă la final, o uriașă dezamăgire. Dogmele creștine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare și cunatificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte. Nu poți avea numai unul. Aceste păcate sunt achiziționate la set complet. Atunci senzația de dispreț vis-à-vis de cei împliniți de puținul suficienței lor întregește acest arsenal. Cine se ascunde în spatele oscilării între suficiență și oportunism și-a oprit definitv evoluția. Suficiența nu se poate identifica cu atingerea limitelor personale, mai degrabă se poate identifica cu stimulul fericirii iluzorie. Este o acceptare a nihilismului existenței. Necondamnabili sunt și cei care-și declară, indirect prin acțiuni, apartenența la emanciparea statutului social, la nivel personal. Aceștia sunt mai responsabili decât restul majorității. Extrem de interesant ar fi de urmărit natura și gravitatea compromisurilor. Căderea lor va fi spectacolul celor mulți, al celor cu suficiență. Drama existențială aparține în totalitate oscilanților. Celor fără ieșire din rutina iluziilor, celor deferiți justiței Divine. Ei sunt indezirabil, exponenții societății noastre, a majorității. Singura soluție este evadarea din propria existență. Un proces public și o sentință publică: exilul forțat din mediocritate.
\"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe... \"
Constantin Brancuși
025.170
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- florin otrocol
- Tip
- Eseuri
- Cuvinte
- 612
- Citire
- 4 min
- Actualizat
Cum sa citezi
florin otrocol. “Cele 7 Păcate (V).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florin-otrocol/eseu/230716/cele-7-pacate-vComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
FOFlorin,
te-am citit suficient de mult și de ceva vreme încât să-mi aproprii răspunsul de expectațiile tale. O să încerc să fiu cât pot de explicit. Aș începe prin a remarca tendința ta de completare, o tendință interesantă ca și construcție, de urmărit obligatoriu ca evoluție. Este o percepție strict personală.
Urmează un răspuns exclusiv legat de text și comentariul tău. Dogma, după propria-mi cunoștere este o învățătură fundamentală a unei religii care nu acceptă obiecții și este impusă ca un adevăr absolut. În comentariul tău se remarcă apartenența la școala ortodoxă pe care ai și aprofundat-o ca studiu. Ca o paranteză, pentru acest studiu nu pot decât să te felicit, și spun asta prin prisma unui devorator de cultură, atâta cât poate pricepe și acumula; prin prisma autodidactului care s-a forțat să citescă filocaliile la îndemnul unui prieten stabilit la o mânăstire slavă din sudul Franței, filocalii la a căror traduceri s-a implicat și el. Sincer, a fost unul din marile suplicii la care m-am supus adolescentin și fără tăgadă de vindecare. Poate cândva timpul îmi va oferi satisfacția unei conversații intime în care voi afla cum se împacă realul din tine (matematica) cu creștinismul, mai ales la nivelul acceptări acestuia. Mie personal nici un cult religios, din ceea ce am ascultat și am citit până acum, nu mi-a oferit vreun răspuns veridic la zvărcolirile mele. Atunci, îmi permit un concept la nivel personal care să implice acțiunile rațiunilor existențiale la nivel uman și expresiile afectului la nivelul maximei suferințe. Cu certitudine la nivel filosofic, filosofia religiilor îți este mai apropiată decât mie, dar la nivelul fenomenologiei adâncurile tale sunt perturbate (fără să am prejudecăți personale la adresa ta) de dogmele asimilate. Te respect și te admir pentru ceea ce ești, pentru ceea ce eu nu pot fi, dar nu pot accepta ceea ce nu simt pentru că nu am fost convins. O discuție personală între noi, ar fi o desfătare a luptei ideilor, o clemență la adresa pasiunilor canonizate de abstractul personalizat prin educația acceptată. Nici tu, nici eu, nici ceilalți nu suntem decât ceea ce primim prin accepțiunea afectului. De aceea suntem atât de diferiți, de aceea suntem victimele plăcutelor sensibilitați personale.
Cu amiciție și deschidere atemporală,
Florin O.
te-am citit suficient de mult și de ceva vreme încât să-mi aproprii răspunsul de expectațiile tale. O să încerc să fiu cât pot de explicit. Aș începe prin a remarca tendința ta de completare, o tendință interesantă ca și construcție, de urmărit obligatoriu ca evoluție. Este o percepție strict personală.
Urmează un răspuns exclusiv legat de text și comentariul tău. Dogma, după propria-mi cunoștere este o învățătură fundamentală a unei religii care nu acceptă obiecții și este impusă ca un adevăr absolut. În comentariul tău se remarcă apartenența la școala ortodoxă pe care ai și aprofundat-o ca studiu. Ca o paranteză, pentru acest studiu nu pot decât să te felicit, și spun asta prin prisma unui devorator de cultură, atâta cât poate pricepe și acumula; prin prisma autodidactului care s-a forțat să citescă filocaliile la îndemnul unui prieten stabilit la o mânăstire slavă din sudul Franței, filocalii la a căror traduceri s-a implicat și el. Sincer, a fost unul din marile suplicii la care m-am supus adolescentin și fără tăgadă de vindecare. Poate cândva timpul îmi va oferi satisfacția unei conversații intime în care voi afla cum se împacă realul din tine (matematica) cu creștinismul, mai ales la nivelul acceptări acestuia. Mie personal nici un cult religios, din ceea ce am ascultat și am citit până acum, nu mi-a oferit vreun răspuns veridic la zvărcolirile mele. Atunci, îmi permit un concept la nivel personal care să implice acțiunile rațiunilor existențiale la nivel uman și expresiile afectului la nivelul maximei suferințe. Cu certitudine la nivel filosofic, filosofia religiilor îți este mai apropiată decât mie, dar la nivelul fenomenologiei adâncurile tale sunt perturbate (fără să am prejudecăți personale la adresa ta) de dogmele asimilate. Te respect și te admir pentru ceea ce ești, pentru ceea ce eu nu pot fi, dar nu pot accepta ceea ce nu simt pentru că nu am fost convins. O discuție personală între noi, ar fi o desfătare a luptei ideilor, o clemență la adresa pasiunilor canonizate de abstractul personalizat prin educația acceptată. Nici tu, nici eu, nici ceilalți nu suntem decât ceea ce primim prin accepțiunea afectului. De aceea suntem atât de diferiți, de aceea suntem victimele plăcutelor sensibilitați personale.
Cu amiciție și deschidere atemporală,
Florin O.
0
Cu respect, Florin