Florin Andor

aparțin unui neam de existențe excentrice purtători de flori în mâini apropiați după numărul bătăilor de inimă prietenii mei se trag din conuri tari de pin în nopți cu lună plină obișnuiesc să

într-o lume de cinci cenți mamele erau purtate în brațe pentru stăpânirea emoțiilor până noaptea târziu cu întrebări schimbându-și pieile cafeaua le creștea capilare pentru expresii

poate că ne vom încrucișa într-un fel de vis populat cu melodia unui cântec vechi îmi spuneai cum deșertul nu ajunge niciodată la pubertate noi ne-am croit drum întotdeauna la

se pleca o lumină pătrundeau prin ferestre tropăituri de cai nepotcoviți îi spunea nimic din toate acestea nu există între parole doar împărțirea pernei viața și moartea la distanțe egale își numărau

le păstram aproape de suprafața lucrurilor putea să intre oricine doar palpând obiecția morală în căutarea ghidului pentru discernământ pretindeam că le cunoaștem mai mult decât

vei continua să nu faci zgomot pe calea unei atingeri separând lucrurile banale de fiecare asfințit ce vindecă pământul devreme ce inima ta știe devreme ce inima ta umple urma pasului socotit

mi-am luat în dinți inima și așteptarea din frunzar până când femeia n-a mai spus nici un cuvânt. frumusețea ca o bănuială împungea aerul cu ochi de copil, pe deasupra treceau stoluri clătinându-se

numele de botez le căutau un fel de izbăvire în alb-negru femeia purta în cârcă profilul perfect ciugulea din văzduh lumânări aprinse așteptându-i fluxul atingea o coardă sensibilă în gol peste

Cerul curatat de petele ninsorii O revenire de pasari la cuiburi vechi Padure hibernata in cautarea umbrei verzi Amintirea firelor de iarba in gustul Salciu al suvoaielor dezghetate Patrundea

liniștea e doar o scară de piatră detestată în ascuns o pot percepe mi se poate oferi carcasa unui felinar neatârnat de nimic orașul e gol ** lumea a devenit un labirint săpat în afara

îi scobeau trupul aruncau amintirilor carnivore ligamentul rotund aprindeau o lumânare înlăuntru să poată vedea de oriunde drumul spre casă fresca distrusă de umbrele dese și circul nenumitei zile îi

plecam până rămânea doar auriul și o după-amiază silită să doarmă cu fața la perete umbrele mă cunoșteau după aceleași apăsări larvare căzute între omoplați mai mult decât vederea fără

scoteam din cărți murate la subsol bărbatul în plină iarnă și odihna de parcă ar fi nins cu spații închise mirosuri necunoscute adulmecau nările acoperind dezlănțuirea nebună a elementelor te

când se va stinge lumina în cruce ostenit bănuind pe sub ușă că uneori e bine să fii simplu spectator mă vei chema să purtăm pe umeri arcul ce înstrăinează? gâfâitori nu sfinți ne ardem

șirag cu perle se strânge lent sub gesturile noastre - ne vor atinge, iubito, de pe o zi pe alta un tanc o liniște un tanc o lance portocalie renăscând, în jurul fiecărui cuvânt acum e doar

mănânc doar seara de când m-am născut șobolanii ascund lucruri unii de alții așteptând să treacă apa ziua în locul tău se vede o lacrimă dezlegată de țărm *** mestec încet n-am ce

ne ascundem fără sfârșit într-o cetate prăbușită jocul trist învățăm să înăbușim geamătul cu mâinile orbului sau potirul prea greu al unei flori pe buza râpei galbene închizându-ne cerul

iubești lucrurile mici pentru că sunt ușor de stârnit de la o zi la alta ușor de luat în pumn cum un boț de brânză proaspătă din care curg refugii sinonime cu ieri printre

bulgări de foc și urma degetului mare / dres cu mirodenii / jos privirea-i plină ochiule sari pe capră și mână / concert pentru pian în gurguie de piatră / zacharias / stăpânul celor două mii de

dospea întinzându-se către noi o lumină mai înaltă poftind la masa împărătească spuneai aha încercând să ne recunoști așa pitiți sub umbra ocrotitoare după izul părelnic al cuvântului -

în treacăt ne răspândim care-ncotro pe cer păsările se arămesc de la prima rază de soare și apar mereu aceleași vise rostite undeva de o grabă *** n-a mai rămas nimic de făcut lulu, se aud