Floriana Vîntdevară

Mătur în fiecare dimineață sângele de pe asfaltul cimitir unde i-au scos ficatul să-și cumpere o țigară Îmi trag pielea de pe picioare pe umeri să-mi încălzesc țesuturile zbârcite O târfă se

e surprinzător cum îmi crapă capul de o liniște prea mare nu e singurătate, nu e cochilie e o foame bizară de goluri crește din mine ca o plantație de nuștiuce se întinde până la marele eu de

Am cearcăne adâncite până la inimă Iarăși nu te-am dormit și m-am visat culegând umbre la colțul străzii. Ascultă-mă și tu fără să dormi ce-ți spun ieri nu mai simt mâine și-ai să te usuci în

dispersie roz prin sticla neagră refracție cu buline dungate tablou final imaginea a doi copii în fustă-pantalon sărind jucăuș în bolul cu amintiri gâdilați de fluturi din hârtie obraji cu

[wish you were here] niciodată nu am vrut să știu mai mult ce culoare poartă sufletul meu niciodată nu m-am vrut mai puțin singură ca în tympul ăsta cu ochi mari am vrut să te țin de mână

mi se scurge ochiul pe farfuria albastră din care îți iese chipul de prince charming o zbughește pe sub pleoapa mea prin demisolul frunții și se agață de retină ca de o prietenie

Mă cert în fiecare asfințit de zi cu cerul. Năprasnic, aruncă asupra-mi pictură de stele sub colorit infam de gânduri sihastre. La poalele lunii zac măicuțe încununate de îngeri, în straie

Simt cu mă desprind bucată cu bucată de os, până la măduvă. Îmi cade pe obraz un colț din tavan. Mă întind pe covorul de marmură, să mă fac una cu moartea. Arunc în vid un strigăt mut. Să sparg

păstrez în palmă incognito liniile adânci scurte fără modulații din scoarța copacului născut cu rădăcini în pământul meu și care păstrează monumental sub un strat subțire de timp două

fiecare ceașcă de cafea cu tine lasă o pată pe pieptul meu arată crizantemic aș vrea să oprim toată scurgerea de ficat din porii iubirii noastre face mizerie răbdarea mea nu e prințesă la

sunt precum o statuie cu palme din turtă dulce am cearcăne în textura nefinisată cu colțuri îmi gîdilă tălpile salteaua de frunze cu praf de lume cerșind un sens la răscruce de drumuri. am

îmi privesc degetele dezgolite cu pielea speriată cu unghiile frânte cu inele de amintiri cu răni negre de ceară topită mâinile mele se caută pe sub pori se ceartă în spațiul dintre

cerul se dezbracă în piele neagră buzele îngerilor sărută întunericul nesațios liniște stigmatizată pașii singurătății se desprind din trupul adormit al pământului vântul valsează cu ploaia

Ascult genele împreunându-se tăcut Îmi zâmbește un fluture sub pleoape Îi simt parfumul trist Sub taina tăcerii de cruce tresar Își îmbrățișează aripile de tămâie roșie Culege timid seva

sunete sparte împletesc cenușiul poartă cortegiul spre capătul lumii ascult până la sânge cu unghiile înfipte-n suflet muzica morții încerc să disting între acordurile funeste strigătul

ce chestie! s-a gândit un dumnezeu că nu am încăpea sub aceeași piele așa că ne-a împărțit în doi. și-a spus el că ne-am plictisi împreună încât ne chinuim să completăm zece degete

Remember Night in white satin căutându-ne în penumbre dispersați de plăcere cu carnea expusă la geam cu sufletele pe rogojini camuflate. îmi cos rănile tale îți croșetez pielea mea ce e totuna

Îmbrățișarea pleoapelor naște sânge sub strânsoarea sufocantă. Frunzele mor în fiecare an. Ploaia îmi amintește de haosul gândurilor. În mod nedefinit, cioplesc lacrimi doar când ascult muzica

Mă întreb adesea ce și-ar spune ochii mei dacă s-ar privi ascund atâtea unul de celălalt! Diminețile se tem să se ia de mână și să-mi scoată trupul afară. Lâncezesc sub genele încă lipite.