Florian Antonescu

Femeie, umbră veche pe perete, Când ne-ntâlnim privirea ta mă trece Atâtea mări uitate de-apă rece Si-atâtea fluvii pline de regrete Mă-nfrupt din amintiri ca un erete Până când lacrimile or

Abia plecase îngerul din dupăamiaza caldă În cort râdea Sarai întoarsă de la scaldă Atunci Avram i-a pus mana pe coapsă și i-a spus vesel: \"Auzi ? tu mai ții minte când am facut-o noi ultima dată

Poezii din astea eu pot să fac o cârcă Așezat în fața foii proaspete de ecran Că nu se supără dacă se spurcă Și nici nu mor copaci în van : \"Timbrul semitonului moluștei Transpare prin

Pe când eram mai tineri, cu pieile frumoase Și indecent întinse între nisip și soare În unde de mătase eu ți-am cântat prin oase Netemători de vremea uitărilor amare Adesea fericirea a fost

Ai pleoapa neagră urs al păduricii De plânsul viselor ce le-ai ucis în fașă Chiar îngropând iubirea ta cea lașă Nu poți scăpa de dublul ascuțiș al fricii E seara care aprinde licuricii Și-n

Oase dulci, oase dulci Hai iubito să le culci Pielea mea ca așternut N-ai să pierzi ce n-ai avut Ochii triști, ochii triști Pentru că și tu exiști În must vechi de vieți uitate

Ridică caprele să treacă masa Căci suntem beți oricum și ora-i veche Și am uitat și numele si grasa Unde e moartea să-mi cânte la ureche Sunt vesel căci am jugulat tristețea A suspinat un pic,

Lăsați-i loc durerii să m-aline Căci mâine dintre noi te vom petrece Umbrit să plâng ascuns în clipa rece Șirag de vise pline doar de tine Stau cioclii adunați pe după ușă

Catrenul timpului pierdut Minutele sunt melci siniștri Sterili, alunecoși și lungi Cu apucături soporifere Și plângi și plângi și plângi și plângi *** Catrenul fiului iubitor A venit

Se scutură înserarea, prin grădini Trec îngeri tandrii răsfirând petale Stârnind dorința dulce în pielea moale Și în căpruii ochii ei străini Iubita asta

E vremea cărnii vechi și obosite Care-n zadar încearcă să mai geamă Sau să-și înece plânsul, căci i-e teamă De terminarea clipelor sortite E vremea cărnii așteptând în toamnă Cărând funest în

Pe malul mării înspumate Stă fata tristă cu ochi calzi Și valurile îi bat sub pleoape Și ai vrea în ele să te scalzi Iar soarele îi arde părul În care

Bătrânule balaur mai ai să-mi dai vreo veste Despre domnița grasă și cheală din poveste Sau despre făt-frumosul ajuns să o deteste ? Ori despre zâna bună pudrată cu sclipici

Pe malurile vieții tristețea să le-o îmbuni Ai poposit adesea în nopțile amiezii Și-ai ascultat chemarea călăilor nebuni Cu mâinile lor albe ca laptele zăpezii Rotindu-și ochii

Tristețile bătrâne din suflet de bătrân Ascunse pe sub pulberi ce nu mai pot fi șterse Hai amintește-ți vremea când aveai nasul cârn Să vină tineretul o lacrimă să verse Să ne

Cât te-am iubit, iubite…cuvintele-s deșarte Și sensul lor pierdut zadarnic îl mai caut Ascultă în pragul serii, de dincolo de moarte, Ne cântă amintirea pe coardele de flaut Cât te-am iubit,

Peste strada cu bufonii ce-și duc gândurile-n palmă Vine noaptea și piticii de pe umeri vrea să-i culce Strâns înfășurați în păru-ți să-ți vegheze somnul dulce Pe cearceaf cu margarete mirosind

Vopsele albastră se prelinge Încet de pe pereții groși Până ajunge pe podele Lângă vopseaua roși Iar sentimentul de pierzanii Și-ntinde lungi aripa sa Crezând că frică o să ne fie De parcă