Florian Antonescu

Mătușa... mătușa a crescut la munte. Și de fapt pentru ea timpul nu a trecut niciodată. I-au mai spus alții “La mulți ani, Luți!” și “Ești fată mare acum, e rușine să ridici fustița” și

Pe margini de colace Sunt înscrise numele noastre Pentru ce le-ai scris ? Cine ne va trage oare la mal ? Pe crucea de lemn vechi, mâncată de carii Sunt înscrise numele noastre De când nu se

Pe sub becurile pale Mă petrec prin ploaia rece De departe un ceas bate Unsprezece, unprezece Și pe stradă e pustiu Caldarâmul surd răsună Picăturile de ploaie Se adună, se adună

Sunt Zeul trist al lumii triste Și țin destinul vostru-n palmă Și acum, pentru ultima dată, Vă rog să nu mai faceți larmă! Să pot și eu, într-un sfârșit, Să pot să îmi aud

M-am întâlnit cu poezia Avea ochi plânși și glasul trist Mi-a povestit cum a bătut-o Și-a violat-o un artist Cum l-a-ntâlnit la colț de seară Și-a vrut să-i fie de ajutor Și l-a îmbiat cu o

Pudrată fața noastră este Cu adânci tristeți și amăgitoare patimi Iubita mea, ești beată și te clatini Hai să jucăm din nou vechea poveste Vopsit-am ochii noștrii cu culoare Ca să ascundem

Ce e moartea, ce e viața Mă-ntreb lunea dimineața Și mă-ntreb, în păr mătreața De ce îi? Însa, vinerea, spre seară Mă-ntreb, de bună oară, Pentru mine o fecioară De ce

O nimfă stă la marginea luminii (Lumina soarelui în baltă) Departe, în marginea rușinii Inima unui faun saltă O nimfă cată lung în apă (Și își admiră sânii mari) Un faun, mai aproape

Vrei să iubești frumosul Și binele și zorii? Zi, chiar le vrei pe astea Sau alții-s doritorii? * Vrei să fii primu-ntoate Vrei să-i întreci pe toti? Cu ce te-ajută dacă Ești

Visat-ai vreodată În nopțiile târzii Ca lumea cu-a ei gloată Te va cinsti într-o zi ? Visat-ai vreodată Când trist priveai în jos Că peste ani și veacuri Vei trece glorios ? Si când pe

Vino barde! Din colțu-n care stai, întunecat, Și cântă-mi o poveste pe-nserat Când cerul arde. Și vine! Și-mi cântă vechile povesti Despre palate și calești Și despre tine. Batrâne! Ii

La porțile orașului vuiește marea Și bate tare-n poartă, s-o sfărâme Din pietrele eterne mușcă sarea Fără să lase urme. Înlăuntru este trist și gol Tăcerea