Florentina-Loredana Dalian

„Tutte le strade portano a Roma.” Sanchi! S-o credeți voi, îngâmfați de romani! Oricum, noi nu recunoaștem că „de la Râm ne tragem” (și nu e nevoie să mă credeți pe mine. Citiți-l pe Dan Elias în

Trenul în gară – între a rămâne și a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viață Primăvară târziu – nici liliacul acesta din drum nu-și merită durerea de-a înflori pentru nimeni Ciulinii pe

Nu trageți în soldații neinstruiți! Eu n-am învățat să mă adresez generalilor Pe vremea când eram soldățică la salutul meu milităresc ei răspundeau cu săru’mâna Ce vremuri tânără frumoasă că

Rezemat de-un copac, la adăpostul înserării, îți fumezi țigara de parcă ți-ai fuma regretele, transformându-le-n scrum. întotdeauna ceva e prea devreme, ceva - prea târziu... poveștile de

Nu ne mai întâlniserăm la stână din noiembrie 2012. Se pare că toți simțeam lipsa acestei întâlniri, în special Florin care susține că a vărsat două găleți de lacrimi după noi. La momentul

Cei care pleacă lasă urme pe suflet; cei care pleacă promit totdeauna că se întorc; unii chiar o fac. îți bat în inimă să afle dacă ești acasă, bine-ar fi să te și găsească! Cei care pleacă se

Când și când bărbații mă mai iubesc așa pe la vreun colț de stradă prăfuită Ultimei de care-mi amintesc îi zice Drumul Vacilor – desigur pentru că pe acolo trec vacile Când și când mai trec și

Când visul se stinge, inima-i ca o insulă scufundată acoperită de apele uitării, precum Ada Kaleh, pe care nu mai cresc trandafirii; când visul se năruie, călătorii stingheri pe aleile

O gară – nimic mai banal. Puf de castani risipindu-se – ca și bucuria clipei. Frunza îngălbenită în mai, căzută pe masa noastră, vorbea de tristeți prea devreme. O mie de vorbe – doar ochii nu mint.

Drumul pe Valea Buzăului e o splendoare. În mașina condusă de Vasile Iordache, împreună cu Gheorghe Dobre, ne bucurăm toți trei de priveliștea care ne umple sufletele, în drumul spre localitatea

Fetița umblând desculță prin lanul de grâu îmi face un semn peste timp îmi spune c-ar fi momentul să devin femeie cum să explici unei fetițe care abia așteaptă să crească mare că tu ți-ai

Nu-i nimeni atât de deștept să-și prevadă nefericirile sau bucuria nimeni nu pleacă la drum fără să creadă Întrebi ce vrei s-ajungi când te-oi face mare Răspund un chimist

O vară obosită și amintirea celor ce-ar fi putut să fie. cândva, demult. defazaje, ratări, contratimp zboruri la joasă înălțime obsedantul „și dacă…” cui îi pasă? câte veri obosite să mai

Tristețea ta îmi e spin care produce răni Universului, zâmbetul tău – balsam pentru durerile omenirii știi, ieri, sub salcia plângătoare, aș fi vrut să fiu fluture, să mă așez pe umărul tău

Vezi, fata tatii, așa-i la război, n-ai timp să te gândești la nimic, ești mai mereu pe muchie de cuțit. Eu am făcut la grăniceri, era o noapte cu stele, mirosea a fân cosit; de unde fân? doar

„Am și eu o părere dar nu sunt de acord cu ea” că lumea a-nnebunit Toți aleargă unii după hrana zilei de mâine alții după cea a generațiilor viitoare alții puțini după voturi Se construiesc

mi-ai tatuat bărbia sărutându-mă asta-mi place mi-ai tatuat și o rană pe inimă vorbindu-mi de lucruri care ne despart asta mă doare cineva spunea odată cât de greu se scot tatuajele eu

Cândva în vremea copilăriei mele aveam un câine singurul nostru câine care a stat în lanț Îl chema othello nu pentru că era gelos ci pentru că era negru Othello era cum să spun se deosebea

Priveam pe fereastra autocarului, umplându-mi sufletul de frumusețea acelei zile de vară pe sfârșite. Se duce vara. O să vină toamna peste noi, să ne potopească. Și-așa, de la o vreme, anotimpurile

Păstrează clipa aceasta dintr-o noapte de toamnă în care vântul bătea să smulgă visele din rădăcină. păstreaz-o ca pe un semn de carte încă nescrisă, ca pe o sticlă cu vin învechit pe