Floarea Cărbune

În livadă Îndrăgostite, Florile şoptesc Cuvinte de dragoste, Înmiresmate şoapte, Pe care poetul Le-ascultă în noapte. Parfumul florilor Pluteşte pe-aripa vântului, Peste câmpuri, Peste

Bunicii Pe vatra veche, jarul de sub cenuşă aşteaptă răbdător venirea bunicilor plecaţi în vizită la îngeri. E iarnă. Noaptea, târziu, cineva s-a oprit în pragul inimii

Am fost Două suflete-surori Crescute pe receptacolul Aceleiași flori de răsură, Pecete pe-o gură de Rai... Când au pornit să zboare Pe Cerul fără de hotare Pasăre sălbatică,Spiritul

Superbă creatură, Misterul tău magic Mă tulbură... Alergi prin poiene cu flori Și te joci prin sânziene, Până-n zori. Albul virginal Strălucește pe cerul sideral. Doresc să te-nsoțesc Până

La botez, Când mi s-a dat numele Floarea Preotul m-a binecuvântat: \"Fie ca Domnul Să-ți zâmbească, În grația lui să fii! Te numești Floarea! Sub aripa Domnului să fii, Să te ferească de

Penița și mintea mi-s inerte, Coala e albă și nesfârșită Ca albul imaculat al zăpezii. Tăcerea mi-e cel mai bun tovarăș Și vântul toamnei, tăios ca un brici, Existența e monotonă și

Deschis-ai fereastră În pereţii duri ai turnului Ce-adăpostea inima mea, Iar tu cu o tuşă de penel Făcut-ai o firidă în groşii lui pereţi - Punct vulnerabil Ce mă expune lumii dinafară Prin

Femeie, Cuvânt cu-ncărcătură sfântă, Simbol al frumuseții, Al gingășiei și al fertilității, Mă fascinezi și mă subjugi, Și mă cobori și mă ridici. Femeie, Preafrumoasă-Floare, Ce zămișlești

O, tu, femeie, Ce străpungi inima universului, Cu dansurile tale... Aduci lumina pe pământ! Calea Lactee plăsmuită este Din urmele pașilor tăi. Tu purifici neîncetat lumea, Alungând moartea,

Eu sunt un albatros Ce am zburat netulburat Spre Pontul Euxin, Tărâm descris Și de Ovidiu, Poetul exilat. Am însoțit corăbii, pe catarguri, Pe nave plutitoare-n larguri, Am fost un înger

Frunze ruginite fluturări de aripe peste care se aştern amintirile coborâte în asfinţit pe tulpinile arborilor despuiaţi Floarea Cărbune

În clipe dulci de vară, Când luna se-aprinde, Dansăm pierduți în vrajă, Pe-a mării nemărgită plajă, Iar marea înspumată-ngână, În foșnet de mătasă O melodie, Doar de suflete pereche

Freamătă-n cădere, Frunza de arțar, Blestemând cu-asprime Asprul vânt hoinar. Mână-n mână, tăcuți Pășim pe-al frunzelor covor, Hipnotizați De idealul din noi. Căderea frunzei, E țipătul

Penița și mintea mi-s inerte, Coala e albă și nesfârșită Ca albul imaculat al zăpezii. Tăcerea mi-e cel mai bun tovarăș Și vântul toamnei, tăios ca un brici, Existența e monotonă și

Omule, Ramură a Timpului înflorit La vocea Soarelui răsărit, În inima mărilor ai fost plămădit, Dulcea și Pura Lumină te-a însuflețit. Tu Ești stăpânul Lumii pe Pământ Și la fiecare

Suave flori, iubite lăcrămioare, Podoabe-alese ale primăverii, Ivite-n umbra unui codru-adânc, În leagănul tăcerii. Înlăcrimate-n pur argint, Eu văd în voi lumina radioasă Chemându-mă pe calea