Pișcotarii

o sală rotundă la Muzeul Þăranului Român. muzică hip-hop rusească cu influențe zakuska. în genunchi, lângă masa prezidiului, corul (dan trociu, pizdețkovski, kitschoș kitschleușanu) intonează pi nas: eiiin zweeei/wir sind dreeei/kulturell polizeeei!


„domnu’ Zglobiany să tacă, da? vorbim pe rând și când acord eu permisiunea! Compris? ei drăcia dracului...”
„dacă dl. președinte șmincu consideră că așa se pune problema...eu doar voiam să subliniez că nu face bine să împărțim literatura română pe generații ad absurdum. Ãsta poate fi doar un punct de pornire...hai să-i zicem hermeneutic”.
„hai să-i lăsăm să citească pe Oleg Kurpov și pe Kuciuk Păduraru. Dl. Păcuraru, de la Uniunea Moldovenească, s-a rugat din greu să-i las să citească. Ia să vedem câte parale fac șoldovanii”

blonda cu fundul pătrat așează pe masa prezidiului tava cu cafele și dulceață. Brusc, în Sala Oglinzilor năvălește hoarda zweimiiștilor: Bovia Pervert, Adi Penaliuc, Gurmanov, Relu Harpă, Yoana Băiețelu, Yoana Pradea, Hélène Urdorescu și multe alte speranțe flămânde...de glorie

începe Kuciuk – tânăr, doi ochi, un nas, mâini viguroase, bluză de trening viguroasă: „căcați-vă viețile și mirosiți-vă rahatul. Nu vă ridicați capetele din pământ și veți fi înțelepți. Fiți înțelepți măcar o dată în viața voastră”
peste o oră
„Învățați-vă să muriți, bășinoșilor! Ea are mai multă dreptate decât voi toți, spunând că noi, oamenii, ne naștem numai ca să învățăm a muri. Să trăiești doar de dragul râgâitului și al patimilor cărnii și să strigi ca apucatul: „Libertate! Libertate! E ca cum ai dormi din pântecele mamei până în clipa cea din urmă. Și te piși pe libertatea aceasta, fiindcă voi nici nu sunteți capabili să delimitați libertatea de instinctul animalic!”
peste două ore
„Șoarecii nu sunt veșnici – Crede-mă pe mine, că eu știu mai bine – După ce au să te sfâșie pe tine, ce-au să facă? – Au să mănânce pe altcineva – Pe cine – Nu știu. De exemplu, pe tine – De ce nu-i omori? – Fiindcă ei nu mor. Sau dacă mor, imediat se nasc alții”

corul (pizdețcovski baritonal): zeiță multirrromă, o! nimfă polirrromă, dă-mi cântece și vomă!

fundul pătrat aduce înăuntru o tavă cu pișcoturi și zaharicale
Epiphania Ulmeanu, înfășată în pseudonimul Ninetta, cade pe parchet și pălăriuța de cașcaval îi zboară cât colo. Brusc se trezește și, sărind dintre șunci, se lansează într-o critică dură: „daa, desigur, textul e plin de profunzimi, mă întreb până unde vor fora acești tineri autori. Deja au adâncit subterana lui Dostoievski și tare tare mi-e că vor circula și ei în curând prin satul în care Angela Marinescu se plimba rasă-n cap. Acest simț al patibularului mă înmoaie prin adâncuri, deși abia ce-am picat din tren”.
„da”, se bagă șmincu, „noi doi abia am coborât din tren” și mustața de sus i se întinde în rânjet peste implanturile din fildeș de crocodil. În Dicționarul Scriitorilor Români, pagina 2867, fișa lui bio-bibliografică pomenește de „zâmbet bizuit pe oase de ciocârlie”. Dar știți cum se scriu dicționarele astea când lumea e divizată în găști para-semestriale...
„Epiphania, mai dorești să adaugi ceva? dacă nu să vină altcineva. Ia să vedem cine – tu nu că ești prea în gri, tu nu că nu ții de gașca noastră, tu ești profesor, deci nu se discută...aha, Scrobmartin, hai și zi-ne ceva”.
„ce?”
„păi ceva în calitate de editor al revistei Mânzulețu.”
„da’ de ce, mai sunt atâția alții care poate vor, care poate pot să vorbească.”
Vine în față, își aranjează buzele pe obraz. Omul cu față de pământ pune obiectivul camerei pe el și-i potrivește microfonul lângă guriță. Două scaune mai în spate, Maruș Gianuș are o criză de spasmofilie. Lipsa de calciu îi scoate bulbuci la gură. Își desfășoară de la gât fularul prăzuliu din care extrage două felii de parizer. În buzunarul de la piept dibuie o felie de pâine. Molfăie. „Fir-ar ea a dracului de viață! Mă-nvață ăștia pe mine poezie! Pe mine, care am lansat brand-ul de hârtie igienică România fină ca un boboc de rață!”
„haideți domnu’ Scrobmartin, încântați-ne urechile...”
„zău că nu mă simt prea bine. Și de ce eu? de ce eu?”
„ia mai lasă nene fandoselile astea” se oțărăște un bătrân pit-bull, cunoscut în tranșee sub porecla de Prutescu, zis și Englezu’, „mama măsii de viață. Nu e politically correct. Afară ăștia se-mbogățesc și noi despicăm firu’n...”
„tăcere” tună , cel mai druid dintre amfitrioni. „Suntem numai persoane de o calitate superioară aici. Tăcere domnule Prutescu, că vă tai microfonul, me ne frego...”
Scrobmartin derulează cu repeziciune: „se observă unele influențe bacoviene mixate dodecafonic à la Schönberg, dar și ceva din Nichita...”
„ar fi vrut Nichita și Bacovia săracii să atingă o asemenea profunzzzime!”, țipă pălăriuța de cașcaval.
„de acuerdo, Epiphania, dar acum lasă-l să vorbească, nu vezi ce scump la vorbă e?”, rânjește superior șmincu
„reiau”
„reia, dom’ Scrobmartin”
„păi deci Georg Lukacs contesta monismul hegelian care subordona arta filosofiei...”
„nu, nuu, ăla era Croce, da da, Benedetto”, sare de pe scaun Gloria-Rusu-Babadevici, dar păstrându-și un deget la tâmplă și unul la bărbie, pe sub șuviță. Intelectual pur-sânge arab, doar cu nechezatul mai subțire.
„da’ de unde știi dumneata?” răbufni amfitrionul, „că doar până mai ieri te jucai cu sârme și întrerupătoare...”
„hă hă hă”, hohoti Ardei Fleșu, zis Uncheșu, șfichiuindu-se peste burtă.
„iote ce mai chițcăie ăsta cu mutră de răspopit!”, se minună Gavrilă Humanu. „Zici că el l-a tradus pe Heidegger, nu eu”.
„și ce? dacă-s fizician credeți că n-am curajul să zbor în bătaia săgeții?” protestă picior peste picior Babadievici.
„hă hă hă”, se auzi dinspre Uncheșu, „numai vezi să nu te nimerească-n poponeață!”
fund-pătrat mai aduce un platou cu fursecuri însiropate si două lăzi cu bere.
doamna cu pălăriuță de cașcaval îl îmboldește pe tânărul redactor de la Mânzulețu: „hai, domnule Scrobmartin, nu te mai lăsa întrerupt de rău-voitori și miștocari!”
după două ore
„și încă aș mai avea destule de spus, dar nu vreau să acaparez eu discuția. De ce eu? de ce s-o acaparez eu?”
deodată, Mircea Fermieru se azvârle pe picioarele dindărăt cu brațele-n aer părul vâlvoi, totul bine protejat de o cușmă vrede de catifea:
„nu mai pot, domle, să mă ia naiba dacă mai pot. Leucemia aviară îmi bate-n poarta fermei, vacile mi-au înnebunit toate și eu stau aici ca să ce...să-i ascult pe ăștia cum îndrugă verzi și uscate. Hai, băă, nene, că eu nici când trăgeam beții cu Marx...”
„când trăgeam beții cu Marx!”, mugește pe vocea a doua marele poet mustind de transpirație, Ardei Tăunescu.
„...nu debitam asemenea cretinisme”
„nu debitam asemenea cretinisme!”, mugește iarăși bardul stadioanelor și al parastasurilor.
„băi, ia vezi, nu mă mai îngâna, că-ți bag una de-ți citește moartea necrologul în ziarul de duminică seara, bă!”
„încearcă numai, încearcă Mircică, căci eu nu mă sfiesc să recunosc: da! am scris ode de la plus la minus infinit/cu burta plină și cu brațul ruginit/și n-am jertfit în viața mea privată/decât godaci cu laba despicată...”
„adică porci, nene, zi-le pe nume, mânca-le-ai coada, că sunt și băieți tineri pe-aici, copii ai Atenei, nu ai Ierusalimului. Ce te exprimi de parcă mata l-ai tradus pe Heidegger?” se rățoiește Homo Gârbeanus, altminteri îmbrăcat ireproșabil, în culori pastelate, încrucișat complementare. Deși nervos peste poate, gușa îi rămâne nemișcată, brăzdată doar de riduri de expresie, ușor pudrate cu fond de ten occidental.
„fără violență” se zbârlește Mr. șmincu, cu chipiul SS ușor împins pe ceafă. „Epiphania, mai ai de adăugat ceva?”
„de ce fără violență? ce-nseamnă-violența-pt-noi-în-societatea-postdecembristă?” mârâie un individ cu vestă din piele de cap băgată adânc în pantalonii de trening cu talie joasă.
„cine ești dumneata? prezintă-te pentru istoria literară și pentru această adunătură ssselectă. Și totuși parcă te cunosc. Ești cumva holograma culturală a dlui Stolojan?”
„nu-se-poate! Ce gafă i-re-me-di-a-bi-lă! Sunt binecunoscutul ziarist SF, analist fără plumb și comentator sportiv Si Ti Pi sau Pi Ti Si ori Ti Pi Si. Vreți să vă recit un roman SF? ziceți, vreți?”
„băă, da’ ce chel e pirpiriu ăsta” hohotește barba lui Uncheșu. „mic, da’ rău. Hai mă că ești simpatic. Nu te ambala – și pe mine mă confundau chinezii cu Pavarotti. Ș-atunci ce-am zis? Ia să-mi las și eu o burtă mai acătării, frate, că mă face mai angelic, așa...”

corul (Trociu, soprană): eiiin, zweeeeeeei! I wanna puke, guleai!

din tavan, într-un hârzob cu ecran plat, coboară Nikalai Mânărescu featuring Dan C. Pufnescu și Mircea Călărescu cu două aripi orbitoare mai jos de șolduri.
„am listaaa! Am lista lui Mânărescu!” țipă chiar înainte să sară din hârzob criticul Nikalai cu buzele supte mult înspre vidul interior.
„ia uitee! Ãsta și-a ingurgitat buzele!” nu se poate abține Hélène Urdorescu, tânără speranță – ușor decapitată – a criticii zweimiiste. „Are exact figura ăluia care țipă în tabloul lui Edvard Manch”
„fetițo!”, sare ca ars Dan C. Pufnescu, „p-p-po-po-poate vrei să zici Munch. Eu, dacă doriți, vă p-p-po-pot p-p-rezenta o carte pe tema asta. Noi românii nu știm nimic. Suntem ca niște b-ba-babe care zâmbesc cu dinți falși. Interpretăm de un secol poezia lui Eminescu și noi nu-l avem tradus pe Schopenhauer. Nimic nu știm, dar ne băgăm. Voilà, stimați telespectatori”.
„ei na! mai bine soarbe niște ceai laxativ, Dane. Ce te-ncrunți așa? Ești sigur că n-ai fierea leneșă? Vezi tu, filosofează fiecare după cât timp are, iar tu nu prea le ai cu loisir-ul. Știi cum e: du hast Geld, aber du hast keine freie Zeit. Schopenhauer e tradus de mult, băiatule, da’ n-ai fost tu acasă să te-anunțe ăștia de la tarabă”.
aranjându-și epoleții puțin căzuți, Herr șmincu îi mulțumește Epihaniei pentru intervenție. Călărescu, însă, oarecum nostalgic, ripostează de sub travestiul său adolescentin: „Eu știu de ce îmi plac femeile, dar nu înțeleg de ce nu mă plac femeile pe mine. De ce? de ce? oare n-am eu privire galeșă și rucsac cu muțunache? uite, ca să-mi iau ciorapi de lycra mi-am vândut toate brelocurile și insignele cu rockeri americani. Uite! uite! nu mai am nici un fel de metal pe mine. Ce fel de postmodernist sunt eu?”
„unul gingaș, frumușelule” se slobozește Gălbenuș Negru, turnând nițică fetească regală peste sarmalele din ulcica pe care o ține între picioare. „Să nu-mi zici tu mie amantul micii doamne Dracula dacă nu te pup eu acuși. Băă, vă iubesc pe toți, băă vagabonzilor și gușaților. Băă viermii mei dragi, să fiți sănătoși fire-ați ai dracu’”.
„stai liniștit, Gălbenuș. Am lista la mine și nu mi-e frică s-o folosesc. O să-i dau citire în ordine chirilică. Toți poeții și prozatorii care nu-și aud numele să părăsească sala. Îi blestem să le rămână oasele anonime până la a șaptea spiță! Dixit!”
„alo, domnu’ Mânărescu, da’ cu istoricii ce aveți de gând?”
„da’ cine ești și cine vrei să fii matale? spune repede, acuma cât îmi ești simpatic.”
„trăiți! Ciordeanu mă numesc, Ciordeanu Liberalu’, sărumâna! Sunt liberal până-n măduva oaselor, da’ dacă ziceți dumneavoastră trec și la socialiști numai să mă băgați pe listă.”
„te bag, te bag nepoate, că prea ești drăguț, așa. Mă tu semeni cu mine acu’ 20 de ani, mă! Florin Piersic al istoriei ce ești tu! poate treci într-o seară pe la mine”.
„trec, nene, de ce să nu trec. Da’ mai am un unchi, Beju Africanu’, dacă-ați auzit de el. Unu așa mai chel, cu eșarfă la grumaz”.
„mă rog, ce-i cu el?”
„păi ar vrea și el pă listă. E tobă, zău așa! Un djuvaer de istoric.”
„futu-i steaua ei dă viață! ăștia mă-nvață ei pă mine cum se face arta!” urlă Gianuș, plesnind în dreapta și-n stânga cu fularul prăzuliu. „Atențiune! gruparea <> vă solicită de urgență un apartament de trei camere cu telefon digital și computer conectat prin cablu la internet. Aveți la dispoziție două săptămâni, altminteri vă fracturăm mâna dreaptă, ca să nu mai puteți scrie aberații, și mandibula, ca să nu vă mai lăudați prin cenacluri.”
„halt!” îl acoperă Herr Kaporal șmincu. „Tocmai am fost anunțat prin caschetă că la Năvodari s-a născut un mare poet care va așeza pe făgașe moderne limba română a mileniului trei.”
Fund-Pătrat împinge în interior un cărucior cu sandvișuri porcoase si trei poloboace cu vin fiert.
de tribună se apropie levitând doi călugări cu bărbi false. Poartă sutane din cașmir roase-n coate și genunchi
„ce, nu ne recunoașteți, Herr Kaporal?”
„ptiu, bată-vă să vă bată! Ha, ha! Gurmanov și Penaliuc! Păi cum era să vă recunosc deghizați așa?”
„în cele cincisprezece ore de la începerea cenaclului am avut o revelație utilitaristă. Ne-am descoperit menirea spirituală. Ne-am călugărit acum două ore și am pus bazele poemului-reclamă. Când îl vom termina, ieșim din mănăstire și deschidem un cazino pentru a găsi energia de a scrie o cazanie”.
„predici!” mușcă în gol Mânărescu „v-am ras de pe listă!”
„da, predici! Deocamdată însă avem mandat de botezare a baby-poetului de la Năvodari. Al nostru e! Viitorul artei e utilitarismul!”
șmincu ia tremurând mandatul împachetat într-o instalație de pom. Nu-i vine să creadă. „Măi băieți, mă sfințiile voastre, de la cine aveți voi mandatul ăsta?”
Gurmanov rânjește și își înfundă potcapul pe craniul fals: „nu vezi că beculețele sunt legate în serie la o sursă de curent trifazic? De la Babadievici, ghiaurule!”
Babadievici zâmbește demonic și nechează, dar nu-și mișcă degetul mare de la tâmplă și arătătorul de la barbă, pe sub șuviță.
cenacliștii sar în aer. Gavrilă Humanu îl prinde pe Babadievici de testicole – să nu i le zdrobească dușmanii, să nu i se piardă sămânța genială. Uncheșoiu se lasă pe vine dansând kazaciocul, iar Prutescu încearcă zadarnic să-l pârlească cu bricheta rusească. jmincu o înșfacă pe Epiphania de un picior și îl izbește cu ea în moalele capului pe Adi Penaliuc. Repede Gălbenuș Negru înșfacă pălăriuța de cașcaval și și-o îndeasă sub limbă, lângă oala cu sarmale. Acum e cel mai mare hamster-prozator din țară. „Prozăciosule”, îi strigă Hélène și pac! îl mușcă de una din buci adusă tocmai din Praga. „Aoleu! Îngerul a strigat!” mai apucă să strige Gălbenuș și ușile Sălii Oglinzilor se deschid larg, dezvăluind o dihanie apocaliptică, o struțocămilă, un traghelaf al firii: dintr-un trup cu două burți, un sfârc, cinci mâini și opt picioare, fără să mai punem la socoteală cozile, se desprind două capete lipite doar prin nas și prin buza inferioară.
„Shiva!” urlă îngroziți cenacliștii. Când colo erau doar John Cristoboiu și Mariuz Fățucă sub povara unicului blestem al vrăjitoarei Omida Five. Blestemul ținea de vineri seara până duminică dimineața și li se trăgea de la bretelele galbene pe care le purtase Fățucă la un sabat al vrăjitoarelor cu apometru. Cristoboiu se pricopsese și el, dat fiind că orăcăise chestii obscene în pauza de prânz a sabatului.
Fund-Pătrat trece în goană pe cap cu o pungă de semințe de floarea soarelui si în poală cu alta de semințe de bostan: „ia alba, ia neagra, neamuleee!”
„Dl. șmincu”, începe cu voce cavernoasă Fățucă, „am un show de vânzare. L-am pus și pe muzică, să fie mai digerabil. Eu cu lepădătura asta am dori să vi-l îngânăm”.
„ăsta sau ăștia, cum dracu’ să le mai zic la asemenea parameci, uită că suntem într-o societate extrem de selectă, auzi? ex-trrem de selectă! care nu ascultă decât cel mult Vltava de Smetana. Să nu-mi ziceți mie Babadievici dacă ascult eu altceva!”
„băi licurici, eu acușa te smântânesc de n-o să mai scrii despre ce ai văzut între picioarele maică-tii în vecii vecilor!”
„ha ha, un play cu boi sunteți cu toții” chirăie Fermieru. „Da’ tot eu rămân văcaru’ vostru, bă. Ce ți-a pierit vocea? ia d-acilea o aspirina săracului să-ți mai dregi tarafu’”.
jmincu înalță o pancartă pe care scrie cu roșu-coacăză: „Hai să-i ascultăm și pă crăcănații ăștia, să vedem dacă au chichirez”. Apoi încă una, cu litere gotice pe fond nichelat: „Dle Ciordeanu, ești bun să nu mai trimiți sms-uri pe sub tarabă la gagicile alea siliconate? Că-mi bruiezi reportofonu’ și istoria literară pierde cuvântări capitale. Kapitale, domle, verstehest du?”
„nu-i nimic șmincule, stai zitto” zbiară Amânăresei, „am lista la mine. Te-am trecut. Te-ai scos, ești baban. Poate mă scoți și pe mine la o bericioaică după.”
Cristoboiu dă la iveală o cobză. Fățucă trage de sub bretele un flaut cam șifonat. jmincu, plictisit, se duce la peretele din fund și ia poziția de stat în mâini, cu picioarele sprijinite de perete. Buza de jos a lui Fățucă se introduce în muștiucul flautului, iar cea de sus începe să cânte: „de două ori pe săptămână/veneai ușor, mă mângâiai/dar numai seara, după ceai...”. Interpretând acest lied cu ochii în decolteul puștoaicei cu care venise Zglobiany, nu bagă de seamă că celălalt cap, al lui Cristoboiu, începuse să sforăie o manea răscolitoare: „sunt bărbat de calitate/duoășpatru de carate/la mine gândește capu’/și face banii cu sacu’...”. Carevazică, se lansează în strofa a doua din lied: „când mă întorc acasă/tu mă aștepți pufoasă”. Carevazică ciupește și Cristoboiu corzile cobzei: „zău bărbat cu trei neveste/și cocoș cu două creste/nașu’ trei neveste are/una-n deal, una la vale/una e aviatoare/nașule pungașule/sperii lumea din parcare!”
jumătate din sală execută figuri complicate de menuet, cealaltă jumătate dă din burice și chiuie. Zglobiany rabdă ce rabdă, dar văzând că minora e topită de rânjetele muzicanților, odată i se umflă toți cei 400 de negi și cele 629 de alunițe. Scoate un sunet pancreatic și, rotind măciuca ghintuită deasupra capului, începe să transcrie recenzia unei cărți de călătorii și dresură.

afară e primăvară târzie și dacă plouă, plouă numai pe aleile dintre blocuri. Liliacul e putred de miresme. O libelulă încearcă să-l acosteze, dar se prăbușește într-un somn arhetipal. Cenaclurile literare din emisfera sudică a universului cunoscut sunt căzute în adormire. Lingăvesc. Cum faci stânga și începi să urci pe ulița Purgatoriului, dai peste Herr jmincu, care stă în mâini, cu tălpile spre ieșirea in ulița mare. Dacă-l întrebi ce face acolo te privește amenințător pe sub chipiul prins în trei puncte de sudură. Nu zice nimic: mestecă trei castane acrișoare, cunoscute în popor drept Coro, Piș și Nița. Mustața însă i-a rămas la fel de tăioasă ca întotdeauna.
Fund-Pătrat se aude că s-ar fi măritat cu Prutescu: ăla n-o s-o mai lase-n veci să iasă pe stradă în capoate inscripționate pe piept cu drăcovenii englezești. Shit!
corul (kitschoș kitschleușanu, romantic, turbat de romantic): di și? di și iar m-ai trădat? tu nu mă vrai, tu nu mă vrai! toți, fortissimo: eiiin zweeei/wir sind drei/kulturell polizei