Cad stropii, pic-pic în ferestre
Cum cad și în tristu-mi pahar
De nu curge vinul prin sânge
Aș vrea doar să pice măcar.
E vremea de stat prin cotloane
S-auzi cum cad stropii din cer
În carnea
stă sus, mototolită-n cer,
o cârpă îmbibată-n zoaie
ce când se scutură mizer
o alintăm, zicându-i ploaie…
și duce, suprasaturată,
atâtea tone de lichid
că n-am putea ghici vreodată
de sunt
Vouă, celor ce-ați dori
A mă contacta direct,
Sau on-line de a vorbi,
Iată numele corect;
La-nceputul versului
E cheia ID-ului;
Totu-i simplu și perfect.
Bate vântul gene
de smarald în iarbă
pleoapa nostalgiei
pâlpâie timid,
se-ncovoaie tubul
stufului de trestie
apărut deodată
pe un țărm arid.
Luciul de-apă-ngheață
o retină sfântă
ce
Am visat
Că zburam
Cu o navă spațială.
Am aterizat chiar pe Marte.
Întocmai ca mașinuțele automate
Ce se plimbă în voie pe acolo.
M-am așezat,
Pe pământul roșcat
La umbra unei
Ușa ca o fiară e închisă
În cușca ei cu zăbrele din nori
Se zbate-n tăcere să rupă zăvori
Mai zgâlțâie rama, mai renunță spre zori…
Când rupe tăcerea, urlând către lună
E-o jale adâncă ce-o
Fânul cosit și ploaia de seară
Miros a curat, ca odată, demult,
Când veșnicia născută la țară
Cânta în nopți albe cu un tragic tumult.
Când vuiet, când foșnet, când o rană deschisă
Dansau sub
Am o iubită, stea-ntre aștri!
Minune blondă, \'naltă, mlădioasă;
Din cer senin sunt ochii ei albaștri.
O zeitate parcă, atât e de frumoasă!
Stăpâna mea, dar nu și-a gândurilor mele,
Are un frate
De dorul tău se-aprind
Lumini în suflet și în cer;
Flăcări de gând se-ntind,
Te-adoră și-apoi pier…
În urma lor răsar
Vibrații noi și calde,
Fragile nopți de jar
Și răsărituri albe…
Iar
De-abia spălaseși. Te-am rugat să speli.
Te urmăream de-a lungul molatecii spoieli,
Pân-ai pierit, la capăt, spre ghena de gunoi.
N-ai dat cu cârpa o dată înapoi!
Þi-aș fi făcut un \"Teu\",
De “opere complete” te-am căutat, dar vai,
Discret, sperând că nu o să se vadă...
Căci la atâți admiratori câți ai,
Nu aș fi vrut, parol, să stau la coadă...
N-aș repeta povestea verii.
Sunt sigur că o știe fiecare.
Acum, e-n prag de cules merii
Și când se adună roadele-n hambare.
Furnicii, cunoscutul cărăuș,
După o-ntreagă zi de roboteală,
I se
Cactus în deșert…
singur, singur, singur…
Singur ca un lup exclus dintr-o haită.
Timpul se măsoară altfel pentru el,
e încetinit, e mult prea încetinit.
Înflorește o singură dată la o sută de
\"Veniți, privighetoarea cântă,
Și liliacul e-nflorit!\"
E lună plină, lună sfântă,
Iar Macedonski în mormânt a tresărit...
E azi liliacul plin de farmec
De amețire și miros,
Și luna,
Nu-s un cult ca Eliade,
Nici frumos precum Brad Pitt,
Nici măgar ca Alcibiade,
Nici Iliescu, ipocrit.
Sunt și eu o gâză mică
Cu ochi verzi și ceva creier,
Nici harnic ca o furnică,
Nici
Eu nu-mi fac temele de casă
Și nici nu scriu filozofie
De reguli și canoane nu îmi pasă
Ci trec prin viață cu o dulce nebunie.
E nebunia visului, și tremur
Când mă gândesc frivol la ce va
De ceață-nghețată inundată e valea,
Din frunze cad picuri tăioși și subțiri
Abruptă spre vârfuri semețe mi-e calea
De plumb car în spate tăcute-amintiri.
Pătrund stropii umezi prin haine și
Voioși pășeau doi tineri printre-alei,
Ea era cam timidă, el prea îndrăgostit;
Un soare cald pe umeri le turna polei,
Și era minunat in parcul inflorit.
Pe-o bancă sta cu o privire
EB