Atingi o coardă. Ea vibrează
și delicatul sunet se propagă amplu
dar și duios în lemnul de cireș.
Chiar de s-a stins, nuanța lui durează
o veșnicie parcă. Sunete, când ieși
din fermecatul
Copac fragil ce înflorești naiv,
Îți cânt coroana de cupole elegante
Ce atârnate-ți stau pe portativ
Și-ademenesc privirile-unui fante.
Albul și rozul lor îmbietor
L-au cucerit pe veșnicul
De va veni la tine vântul,
Precum într-o romanță consacrată,
Sa-i spui că tot la mine ți-este gândul,
Să-i spui că vorba mea nu ți-e uitată.
Și de-o veni la tine ploaia
Și-ți va cădea pe
ce frunze triste aleargă stingher
pe-aleea tăcută și rece
un zâmbet pe-o bancă și-un vânt efemer…
e toamna, ce vine și trece.
căci vine și pleacă și vine din nou
iar timpul e gol între
Paradoxală-i marea sufletului nostru:
Ba plină de tumult și zvârcolire,
Ba liniștită sub un cer albastru,
O mare prea sărată, totuși dulce de iubire…
Zburând deasupra ei in volte ample,
O
De ce spre sud cocorii pleacă, mă întrebi?
Sau de ce Soarele se-ascunde după nori?
Poate că suntem prea luați cu trebi
Și nu-i băgăm in seamă pe cocori…
Închiși în zilnicul meschin
Nu mai
Plecat în lume, suflete pribeag,
Þi-e dor de tot ce ai lăsat în urmă;
Dar când te-ntorci la tine-acasă-n prag,
Nu ești decât o oaie rătăcită dintr-o turmă.
Ai vrea să-ntinzi o masă mare, de
Un cal bătrân,
Străin și singuratic
Pe o câmpie stearpă și plină de gunoaie,
Pe câmpul spân
Pe câmpul ocolit de ploaie
Păștea un cal, un cal sălbatic…
Un cal zdrobit
De propria-i
O, de-ar ploua la nunta mea
Cum plouă azi pe caldarâm,
Cum plouă azi pe-acest tărâm,
Străin de mine și de ea...
O, de-ar cădea din cer potop,
La nunta dintre ea și eu,
Cu ploaie să ne spele
Mă doare spatele iubirii
Căci a cărat prea mult distanță
Și-acum încovoiat stă, în instanță,
Dând socoteală legiuirii….
Și mă înțeapă splina minții
Căci a gândit prea mult de bine
Și-acum,
EB