Bate vântul gene
de smarald în iarbă
pleoapa nostalgiei
pâlpâie timid,
se-ncovoaie tubul
stufului de trestie
apărut deodată
pe un țărm arid.
Luciul de-apă-ngheață
o retină sfântă
ce
Nu-s un cult ca Eliade,
Nici frumos precum Brad Pitt,
Nici măgar ca Alcibiade,
Nici Iliescu, ipocrit.
Sunt și eu o gâză mică
Cu ochi verzi și ceva creier,
Nici harnic ca o furnică,
Nici
Paradoxală-i marea sufletului nostru:
Ba plină de tumult și zvârcolire,
Ba liniștită sub un cer albastru,
O mare prea sărată, totuși dulce de iubire…
Zburând deasupra ei in volte ample,
O
ce frunze triste aleargă stingher
pe-aleea tăcută și rece
un zâmbet pe-o bancă și-un vânt efemer…
e toamna, ce vine și trece.
căci vine și pleacă și vine din nou
iar timpul e gol între
N-aș repeta povestea verii.
Sunt sigur că o știe fiecare.
Acum, e-n prag de cules merii
Și când se adună roadele-n hambare.
Furnicii, cunoscutul cărăuș,
După o-ntreagă zi de roboteală,
I se
Vouă, celor ce-ați dori
A mă contacta direct,
Sau on-line de a vorbi,
Iată numele corect;
La-nceputul versului
E cheia ID-ului;
Totu-i simplu și perfect.
De dorul tău se-aprind
Lumini în suflet și în cer;
Flăcări de gând se-ntind,
Te-adoră și-apoi pier…
În urma lor răsar
Vibrații noi și calde,
Fragile nopți de jar
Și răsărituri albe…
Iar
De va veni la tine vântul,
Precum într-o romanță consacrată,
Sa-i spui că tot la mine ți-este gândul,
Să-i spui că vorba mea nu ți-e uitată.
Și de-o veni la tine ploaia
Și-ți va cădea pe
Copac fragil ce înflorești naiv,
Îți cânt coroana de cupole elegante
Ce atârnate-ți stau pe portativ
Și-ademenesc privirile-unui fante.
Albul și rozul lor îmbietor
L-au cucerit pe veșnicul
Atingi o coardă. Ea vibrează
și delicatul sunet se propagă amplu
dar și duios în lemnul de cireș.
Chiar de s-a stins, nuanța lui durează
o veșnicie parcă. Sunete, când ieși
din fermecatul
Am o iubită, stea-ntre aștri!
Minune blondă, \'naltă, mlădioasă;
Din cer senin sunt ochii ei albaștri.
O zeitate parcă, atât e de frumoasă!
Stăpâna mea, dar nu și-a gândurilor mele,
Are un frate
Am visat
Că zburam
Cu o navă spațială.
Am aterizat chiar pe Marte.
Întocmai ca mașinuțele automate
Ce se plimbă în voie pe acolo.
M-am așezat,
Pe pământul roșcat
La umbra unei
Mă doare spatele iubirii
Căci a cărat prea mult distanță
Și-acum încovoiat stă, în instanță,
Dând socoteală legiuirii….
Și mă înțeapă splina minții
Căci a gândit prea mult de bine
Și-acum,
Voioși pășeau doi tineri printre-alei,
Ea era cam timidă, el prea îndrăgostit;
Un soare cald pe umeri le turna polei,
Și era minunat in parcul inflorit.
Pe-o bancă sta cu o privire
Un cal bătrân,
Străin și singuratic
Pe o câmpie stearpă și plină de gunoaie,
Pe câmpul spân
Pe câmpul ocolit de ploaie
Păștea un cal, un cal sălbatic…
Un cal zdrobit
De propria-i
stă sus, mototolită-n cer,
o cârpă îmbibată-n zoaie
ce când se scutură mizer
o alintăm, zicându-i ploaie…
și duce, suprasaturată,
atâtea tone de lichid
că n-am putea ghici vreodată
de sunt
Cad stropii, pic-pic în ferestre
Cum cad și în tristu-mi pahar
De nu curge vinul prin sânge
Aș vrea doar să pice măcar.
E vremea de stat prin cotloane
S-auzi cum cad stropii din cer
În carnea
Eu nu-mi fac temele de casă
Și nici nu scriu filozofie
De reguli și canoane nu îmi pasă
Ci trec prin viață cu o dulce nebunie.
E nebunia visului, și tremur
Când mă gândesc frivol la ce va
\"Veniți, privighetoarea cântă,
Și liliacul e-nflorit!\"
E lună plină, lună sfântă,
Iar Macedonski în mormânt a tresărit...
E azi liliacul plin de farmec
De amețire și miros,
Și luna,
De-abia spălaseși. Te-am rugat să speli.
Te urmăream de-a lungul molatecii spoieli,
Pân-ai pierit, la capăt, spre ghena de gunoi.
N-ai dat cu cârpa o dată înapoi!
Þi-aș fi făcut un \"Teu\",
EB