Erika Eugenia Keller

Am citit cu interes comentariul dumnevoastră. Observ că ati rezonat puternic cu textul meu și ati ales să exprimati aceasta într-un mod detaliat. Comentariul dv este un poem. Mulțumesc.

Am înțeles, mulțumesc pentru explicații. Nu e nevoie să evițati nimic – fiecare are felul propriu de a se exprima, și e firesc să apară interpretări diferite. Am apreciat faptul că ai revenit asupra mesajului.Referitor la finalul poemului, personal, mi-ar placea ca finalurile sa fie puternice dpdv emotional. Ce spuneti dv l-as trece inaintea finalului. Ma gandesc.

Domnule Ionuț Georgescu, da, o coincidență interesantă — dar îți pot garanta că poemul e scris de mine, în mod autentic. Nu cred ca există o asemănare cu alt text,doar dacă ar fi SF. Cât despre sugestia de reașezare a cuvintelor, sunt deschisă la idei constructive, dar nu la insinuări fără temei. Ma aștept din partea dumneavoastră la un comentariu amplu, și complet literar și elevat.

Doamna Benedicta Leuca, mă bucur sincer că poemul meu v-a atins. Am postat și micropoemele care, cumva, s-au scris din aceeași vibrație – aproape telepatic. :)

Poate că da, George – poate e prea romanțioasă, prea moale pentru exigența ta. Dar uneori, exact în astfel de fragilități găsesc o formă de adevăr care nu se strigă, ci se lasă atins. N-am dat steluța pentru tehnică, ci pentru ecoul pe care l-a făcut în mine. Și uneori, asta îmi e suficient. Fiindcă acesta e rolul poeziei-să ajungă la ❣️ - !<3

Un poem dens, vizionar, în care ritmul repetitiv al refrenului creează o stare de incantație, de traversare simbolică a memoriei colective și a peisajului interior. Imaginile se succed într-un flux aproape oniric, amestecând realul, miticul și cotidianul într-un discurs poetic care nu caută concluzia, ci expansiunea. E o poezie care se simte, nu se explică – o hartă vie a lumii și a golului din ea. Între livezile „cu ștrasuri de smarald” și „pomelnicul lui Kristin Kreuk”, se naște o lume în care mitul, globalizarea, uitarea și memoria se ciocnesc ca niște particule de sens instabile. Refrenul-mantră „venin, venim…” funcționează ca o pulsație dublă: e chemare și verdict, e contaminare a limbajului și invazie a realului. Poem în care totul este posibil, da, totul e posibil – inclusiv ca ambrozia să aibă gust de pelin.Las o steluță pentru poemul- cuvânt precum un peisaj interior (interior pe care il descopar încet si greu fiindcă nu se lasă pătruns).

Mi-ai furat un zambet mare si consider ca e corect sa iti raspund, adica sa iti fac un comentariu tot cu rima:
în orice om e-un mic cu usturoi,    
și-un lup ce urlă trist la crăciunel,  
iar Dan Negru, pe-un nor de foi,     
ne-anunță râsu’-n loc de clopoțel-

   
în orice vers de-al tău e-un sticlete,   
cu plete blonde-n vânt și-un chef zglobiu, 
eu zic că-i scris în nopți cu comete –   
hai noroc, poet hai-hui și semi-zeu zbanghiu!
: )))

O poezie esență ce are o gravitație tăcută, care m-a purtat spre linia fină a meditațiilor elegiace, acolo unde cuvântul nu strivește emoția, ci o învăluie. Refrenul „în timp ce gândurile, triste, tac” capătă greutatea unui oftat reluat – o pulsație lentă, un legato de melancolie ce menține versurile într-o plutire suspendată, între durere și frumusețe resemnată. M-a atins claritatea tăcerii din spatele fiecărui vers – un echilibru rar între simplitatea rostirii și adâncimea unei trăiri care nu are nevoie de dramatism pentru a se face auzită. E un poem care nu forțează cuvântul, ci îl lasă să cadă ușor, ca o frunză grea de sens, în oglinda lacului.Las o stelută pentru ,,Gânduri care tac, versuri care spun..."

Am citit pe telefon proza dv, azi noapte, însă comentariul meu din cauza telefonului nu a ajuns. L-am recit acum si trăiesc o călătorie printr-un oraș care pare că și-a pierdut memoria, da, e o întoarcere „acasă” ce dezvăluie, de fapt, o lume devenită străină, parcă desprinsă de rădăcinile ei. Îmi pare un jurnal al rupturii tăcute dintre om și spațiul care ar fi trebuit să-l ocrotească. Dar nu il ocrotește. Dv ati scris cu o luciditate sensibilă – fiecare detaliu, de la „șerpii translucizi” până la umbra îngustă a stâlpului, capătă o greutate aproape simbolică. Orașul dv nu e doar un decor, ci un organism care suferă, se usucă, înghite oameni și le schimbă felul de a merge, de a vorbi, de a visa. Ne inghita viața. Mi-a plăcut această pendulare între concretul aspru și percepția simțirii – o formă de analiză a realului, care nu idealizează, dar nici nu alunecă în cinism. Se simte, printre rânduri, o nostalgie bine temperată, o sete de umbră, de verde, de demnitate cotidiană. Ați reușit să faceți vizibilă, fără să o strigați cu putere, durerea normalității pierdute. Un leu pentru Ateneu , da, sună strengărește, dacă n-ar fi plătit în transpirație și nervi urbani.
Autobuzul pufnește, orașul geme, iar noi visăm răcoare și cultură în același bilet : )))))

Vă mulțumesc, doamnă Leuca Benedicta. Acel vers s-a scris într-un moment de liniște adâncă și durere lucidă – ca o recunoaștere a cât de des cerem copiilor să ne repare, în loc să ne vindecăm singuri. „Apa sfântă din izvorul copilului” e o imagine care mă doare și pe mine – pentru că uneori, fără să vrem, ne hrănim din inocența lor, în loc să le oferim protecție, rădăcină și libertate. Mă bucur că ați simțit adevărul din el – e unul dintre acele locuri ale poeziei în care simt că s-a spus ceea ce nu poate fi spus altfel. :)

Vă mulțumesc pentru observație – aveți dreptate, unele metafore, deși inițial vibrante în mintea mea, s-au așezat pe hârtie mai aproape de convenție decât de viață. Le-am înlocuit, tocmai fiindcă nu vreau ca poezia mea să se sprijine pe formule, ci să curgă – cu toate nuanțele unei deveniri interioare. Caut să scriu așa cum se mișcă ființa: cu ezitări, cu umbre, cu rupturi de sens și revelații fragile. Îmi doresc ca poemele mele să respire – să fie mai puțin construcții și mai mult procese vii, în care metafora nu e doar un ornament, ci o radiografie a trăirii.Uneori, drumul poetic trece prin erori fertile – și mă bucur când cineva le vede, pentru că mă ajută să rămân fidelă unei sincerități dincolo de estetic dar mereu cu substrat.Mi-am propus si asa o să fie ca până la 1 august 2025 să le revizuiesc pe toate.

E mai mult decât poezie — e o rugăciune șoptită din genunchii inimii. Tăcerea din versurile dv vorbește atât de limpede despre durerea care nu se mai poate numi. Îmi place mult cum ați transformat lipsa cuvintelor într-un limbaj sacru: suspinul devine jertfă, lacrima rugăciune, tăcerea — o mărturisire. Ce observ frumos la poezia dv?! Curgerea melodioasa. Las steluța pentru bucuria simplitatii, pentru bucuria prezentei divine, dincolo de cuvinte.

Am întrat în comentarii și am descoperit acest poem atât de curgator. Poezia dv e un strigăt tăcut, ca un fir de păianjen între viață și moarte, între zi și noapte, între vina asumată și tăcerea care arde. M-a atins modul în care fragilitatea ființei devine forță poetică, cum lăcomia de viață coabitează cu un dor nespus al morții. Ultimul vers, crud și sincer, lasă rana deschisă — și tocmai de aceea, adevărată.
Îmi pare că fiecare strofă e un fel de spovedanie nerostită în biserica nopții, iar dimineața aduce nu lumină, ci judecată. E o poezie vie, care se zbate între sensuri și nu caută răspunsuri, ci curajul de a spune ce doare. Mulțumesc că ati scris-o — poate că, fără să știti, ati vorbit și pentru alții, și chiar pentru mine. Las steluța și pentru curgerea lina a poeziei dv- fapt ce sincer va spun ca mie nu îmi da cu plus dar admir și iubesc când întâlnesc.

Iubesc tonalitatea ironica cu fraze scurte și imagini hiperbolice, Ironia socială și raportare critică la banalitatea violentă a lumii moderne, ambiguitatea între realitate și ficțiune, specifică postmodernismului cat si utilizarea antitezei (mămică / grenadă, biberon / armă), cu efect comic-absurd
Poemul - reflecție ironică asupra modului în care fricile și violența au devenit parte integrantă din viața cotidiană, într-o lume în care oamenii trăiesc într-o ficțiune continuă. Este un text care folosește umorul ca mecanism de apărare în fața absurdului realității.
Domnișoara cu poșetă Gucci, mămica cu căruciorul, bătrâna de la colț – toate aceste figuri banale devin personaje cu dublu potențial: fie pașnici, fie amenințători. Această paranoie ludică a dumneavoastra reflectă o realitate tot mai prezentă: dificultatea de a distinge între normal și periculos, între real și ficțional.
Viața este transfigurată, în acest poem, într-o buclă existențială cu valențe cinematografice, în care granițele dintre realitate și ficțiune se estompează. Îndrăznesc să spun că arcul emoțional al textului ar putea fi consolidat, pentru a oferi o tensiune interioară mai pronunțată. Desigur, impactul emoțional al lecturii depinde în mare măsură și de dispoziția sau starea fiecărui cititor în momentul întâlnirii cu textul.

Amanda, noi doua, vara nu dormim.
Îți mulțumesc pentru această lectură atât de atentă și subtilă. Ai surprins nu doar esența ultimei strofe, ci și tensiunile fragile care stau la baza întregii poezii. Da, e acolo o reținere conștientă, o protecție prin gând, o vizieră între mine și lume — exact cum ai spus — prin care totuși se strecoară un dor de apropiere. M-a emoționat profund interpretarea ta, mai ales referirea la vulpea din Micul Prinț. E o singurătate care nu fuge de lume, ci o așteaptă, poate. Iar liniștea aceea sonoră este într-adevăr, un spațiu de regăsire. Mulțumesc, steaua ta a luminat poemul dinspre cititor spre autor. Zi răcoroasă sa avem și ne reintalnim la ora 20.

Un text visceral și senzorial, în care fragilitatea umană se împletește cu natura și cu limitele percepției — strat cu strat, între luciditate și halucinație, dragoste și moarte, corpul devine un seismograf afectiv.Deci pot sa spun ca poemul se remarcă prin profunzimea tematică și forța expresivă a imaginilor, calități care îl fac valoros din punct de vedere literar. Este un text contemporan puternic senzorial, ce sondează teme majore precum inaccesibilitatea viselor, fragilitatea afectivă, natura instinctuală a iubirii și relația dintre om și mediu – toate filtrate printr-o voce poetică autentică, confesivă și vulnerabilă.Metaforele sunt neobișnuite și memorabile – „tumori în fabricație”, „coaste ca niște gratii”, „limpezimea cablurilor înfășurate pe stern și inimă” – oferind o viziune poetică aparte, unde corpul devine o hartă electrică a trăirilor. Aceste imagini nu sunt doar estetice, ci funcționează ca extensii simbolice ale traumelor, dorințelor și dezechilibrelor interioare.E un poem care își asumă riscuri stilistice și reușește tocmai prin curajul său formal și tematic.Il apreciez si las o stea!

Mă bucur ca ma voi alatura demersului colectiv de la „Liberté Egalité déToaté”. Poezia scrisă împreună, vers cu vers, are o forță aparte — aceea a întâlnirii între sensibilități. Ne vedem mâine, 9 iulie, de la 20:00, la Radio Agonia, cu sufletul deschis . Maine am o zi tare grea, dar doar daca salvarea ma ia nu voi fi prezenta...Promit ca voi fi prezenta!

În această poezie a domnului Teodor Dume asistăm la o formă rară de sinceritate lirică, în care fragilitatea nu e o slăbiciune, ci o forță tăcută de a rămâne vertical în fața neputinței. Imaginea ceasului atârnat în peretele scorojit al casei bunicii devine un simbol emoționant al timpului interior, al unei vieți trăite cu o intensitate liniștită, dar profundă. Versurile nu cad în lamentație, nu cer compasiune, ci afirmă un adevăr dur și simplu: uneori, existența se reduce la „a te cățăra pe câte o speranță” și „a cerși câte o firimitură din ziua de mâine”. Simplitatea expresiei, lipsită de ornamente și patetism, îl conturează pe autor ca pe un poet autentic al suferinței umane, dar și al demnității păstrate în fața vremelniciei. Poezia nu cere mai mult, dar oferă enorm: o lecție de discreție, luciditate și echilibru interior. Las o steluta pentru ,,poemul- Fragilitate cu demnitate''(asa il percep eu). Vă doresc multă sănătate și multumesc pentru mentoratul tineretii mele si nu doar.

Aș zice că steluta din poem a clipit un pic mai tare când ți-a citit cuvintele. Mulțumesc pentru altarul acesta de sensuri în care m-ai invitat fără să-mi tulburi respirația. Când mărturisirea devine întâlnire, poezia prinde viată. Onorată!

Îți mulțumesc pentru acest comentariu care e el însuși un poem. Ai surprins esența zbaterii mele interioare, ca poemul sa curgă melodios și ai transformat lectura într-un tablou viu. Mă onorează să primesc o asemenea lectură, care mă inspiră să continui să caut acea cafea la ibric a fiecărei zile. Mulțumesc!