Erika Eugenia Keller

1.a călca linia
2. a călca pe bec.

Frumos joc de cuvinte!
Mă poartă cu gândul la pașii greșiți – uneori făcuți în grabă, alteori din neatenție sau orgoliu.
Aș îndrăzni să spun că soluția e „a călca strâmb” – o expresie ce circulă nestingherită prin viață și drumuri interioare.
Mulțumesc pentru provocare!

Pfiu, am fost pe linia... subțire a răspunsului corect. De data asta, chiar continuă!
Exprimare incorecta-banda continua, exprimare corecta :
Linia continua!

multumesc, Silvestru
da, e bun asa,
ai dreptate
am modificat

Banda continuă

Mă bucur că se vede intensitatea. L-am scris ca pe un dialog cu ceva foarte vechi din mine, care cerea să fie pus în cuvinte.

Ai dreptate, Silvestru!
Și dacă stau sa ma gândesc acum mai bine, cred ca se incadreaza și gândul, și frica dar răspunsul tău este corect. Premiul merge la tine.

Tyly, nu e inca nici călduț. Silvestru, e cam fierbinte răspunsul tău.
Aștept.

George, îți mulțumesc mult pentru lectura atentă și pentru felul în care vezi stratul arhetipal din ceea ce scriu. Am recitit poezia cu ochiul tău critic în minte și ai avut dreptate: am găsit câteva locuri unde sensul putea aluneca în altă direcție decât cea intenționată. Am ajustat formulările ca să fie mai clară linia de introspecție și eliberare de frică pe care am vrut-o de la început. Observația ta despre rădăcini și arhetip m-a făcut să mă uit la poem nu doar ca la un text, ci ca la o căutare a propriei structuri interioare. Mi-ar plăcea să știu dacă versiunea asta reușește să transmită mai limpede ce am vrut: eliberarea de frică prin întoarcerea la rădăcini și transformarea omului în pom.. Multumesc frumos!

Poezia dumneavoastră respiră o confesiune intensă și fragilă, ca o rană care se transformă în cântec. În fiecare vers simt că mă invitați nu doar să citesc, ci să pășesc cu grijă în viața dumneavoastră, ca într-o cameră plină de ecouri. Îmi vorbiți direct, și acest „spune-mi” devine un strigăt în care vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci o formă de curaj.
Este tulburător felul în care legați identitatea de ceilalți – vecini, prieteni, bărbatul al cărui nume îl purtați – și, în același timp, căutați o ancoră care să vă confirme că încă sunteți dumneavoastră. Frumusețea nu apare în chip sau gesturi, ci în „felul cum vorbiți și cum scrieți”, ceea ce transformă poezia într-un act de existență.
Versurile despre „barca mea nu ia apă și te poate salva” au forța unei promisiuni de viață; sună precum, chiar din durere, ați reușit să construiți o plutire pentru cineva care se îneacă. Iar imaginea cărții de poeme – „în care-am trăit și am murit deopotrivă” – pe care o tratezi ca pe un muzeu viu, e una dintre cele mai puternice metafore despre poezie și fragilitatea umană.
Prin acest text, dumneavoastră nu doar scrieți, ci întrebați: „Sunt încă eu?” Și răspunsul, chiar dacă nu-l scrieți, se află deja în poezie: da, sunteți dumneavoastră, întreagă în cuvinte, întreagă în felul cum transformați tot ce doare în frumusețe.

Un text care mizează pe forța observației mărunte, dar nu o lasă suspendată în derizoriu, ci o ridică spre metafizica fiecărei dimineți trăite pe muchie. Ai talentul rar de a transforma agitația cotidianului într-un ritual liric – cu o musculiță, un deget lovit și-un câine care „moțăie aleea”, ne așezi în ringul unei vieți fragile, dar conștiente de sine. Finalul e de o melancolie purtată cu demnitate – „apelul” spre acel „acasă” devenit imposibil e o rană discretă care persistă și după ce versurile tac. O poezie care ar merita nu doar citită, ci și recitită. Și reținută.

Domnule Ovidiu, ati creat o proză alegorică intensă, apăsătoare și profund vizuală — o lume în care simbolul devine realitate, iar visul e mai viu decât veghea. Mi-a plăcut curajul cu care ati dus metafora până în punctul durerii. Zidurile nu doar închid, ci dezvăluie o umanitate înfricoșător de autentică. Iar momentul cu iepurii... mi s-a strâns inima. Accentuati prin explorare mai departe dimensiunea psihologică și lirică, pentru că acolo forța dv v-a capăta aripi întinse de zbor. Ati atins ceva rar: tăcerea care urlă. Scrieți, scrieți, zilnic pentru ca lumea asta are nevoie de astfel de strigăte. Plăcut. Revin! Mulțumesc!

Mulțumesc pentru trăirea emoției, Ionuț.
Da, ai dreptate —
ploaia nu e de șters cu batista gândului,
nici de alungat cu vrăji rostite-n trei versuri.
E o limbă a întrebărilor nerostite,
și poate chiar o cale de întoarcere
în sine.
I-aș spune băiatului să se descalțe —
dar poate nici nu mai e băiat.
Acum e bărbat, e adult, își ia propriile decizii chiar dacă unele sunt mai puțin bune,
Timpul ma transforma încet in umbră
Doar ploaia pășește printre amintiri ude,

Ce pot sa fac?
tac…
și las ploaia să vorbească în locul meu.

Pare să fie o inimă<\b>.
Pentru că:
„De-s tăiate – nu-n felii –” – o inimă nu se taie în felii, orice direcție ai alege (stânga, dreapta), nu e corect.
„Nu-i corect… și tu o știi.” – e un reproș blând, ca între apropiați.
„Să n-o faci de pleci la drum.” – poate fi vorba de a pleca lăsând o inimă frântă.
Sau... alta variantă: prietenia sau încrederea.<\b>.

„Fântână din gară – setea nu e niciodată doar despre apă…”
Poemul acesta a tulburat ceva adânc în suflete. Poate fiindcă nu vorbim doar de o sete fizică, ci de acea sete tainică de sens, de apropiere, de clipe care spun ceva între oameni.
Eu mă liniștesc când cuvântul se așază blând, ca o pace ce vine la timp. Poezia uneori doare, dar tot ea vindecă.
Vă aștept cu drag aici, „acasă”, în locul unde versul are tihnă, iar cuvântul nu rănește — doar îmbrățișează.
Comentariile, da, și pentru mine, sunt niște scrisori lăsate pe masă: rămân acolo, vii, cu o parte din noi. Neînfrântă.

Mulțumesc mult pentru gândurile tale și pentru link! Melange-ul tău are o vibrație aparte, cu imagini care rămân în minte. Îmi place ideea gării fără trenuri – are ceva poetic și neliniștitor, dar și familiar. E o metaforă frumoasă despre așteptare și realitate. Nu te lauzi, doar îți exprimi trăirea – și o faci sincer.Multumesc de trecere, multumesc de gândul bun.Te mai aștept în vizita.

Poezia respiră o melancolie tăcută, construită pe repetiția cuvântului „uneori” — ca o bătaie de inimă obosită care totuși nu renunță.
Fiecare strofă reprezintă o meditație, o fereastră spre interiorul unui suflet care, prematur, experimentează absența, retragerea și supraviețuirea emoțională.
Imaginile, simple și recognoscibile, capătă profunzime prin echilibrul afectiv și tonul reținut.
Ultimul vers — „ca și cum / nu mai doare” — evocă o autenticitate sinceră, adolesciana, deschizând potențialul pentru o exprimare poetică mai rafinată.
Acord această steluță ca semn de încurajare pentru elanul poetic și sinceritatea unei vârste sensibile, 16 ani, cu speranța unei dezvoltări constante și a unei diversificări stilistice.
Recomand explorarea unor registre variate și a unor construcții imagistice mai complexe, care să contribuie la îmbogățirea expresiei și la depășirea discursului predominant confesiv.

Poemul respiră ca o rană deschisă în metaforă.
Un gest — „neașteptat de tăios” — devine securea care retează nu doar încrederea, ci însăși sursa poeziei: fântâna.
Imaginile curg ca o incantație sacră, în care erosul și credința, dorința și metafizicul,
se contopesc într-un dans de lumină și întuneric.
Versurile construiesc o iubire arhetipală,
aproape biblică în intensitate,
unde sufletul celuilalt e văzut nu doar ca refugiu, ci ca ideal.
Și tocmai acest ideal, atins și apoi pierdut,
duce la prăbușirea interioară –
cu lanț, cu ciutură, cu tot ce înseamnă izvor.
Finalul e de o sfâșietoare tăcere:
„cine să-i mai scoată apă” –
un vers care îngheață,
lăsând în urmă nu o concluzie,
ci un gol ritualic.

Îți mulțumesc pentru lectura profundă și pentru felul în care ai pătruns în ploaia acestui poem — o ploaie de dor, cum ai spus, care bate uneori dinspre suflet spre lume. Da, e Londra... nu doar cu ceața și frigul ei, ci și cu tăcerile ei. Acolo locuiește fiul meu, iar distanța uneori apasă ca o ploaie care nu mai încetează. Mă bucur că ai simțit nu doar vremea, ci și vibrația interioară a poemului.

George, poemul ăsta nu e motivațional. E o rană profesională care își caută vocea.
Referințele nu sunt citate de manual, ci umbrele care mă bântuie zilnic în mediul meu de lucru.
Dacă par să întrerupă discursul poetic, poate e pentru că și setea întrerupe liniștea apei –
sau poate pentru că factorul profesional, care ne marchează viața de zi cu zi, se infiltrează în fiecare vers.
Nu știu încă dacă asta e greșeală sau chiar miezul poeziei mele.
Critica ta o să o țin aproape; poate o să-mi învețe fântâna să curgă altfel.
Sau poate o să descopăr că apa mea are nevoie de pietrele astea ca să sune cum trebuie.
Și, da, de dragul unor gesturi frumoase ale tale, am închis ochii și m-am întrebat:
„Cum ar vrea George să trăiască poemul meu, bântuit de 23 de ani de profesie,
de șapte ani universitari de asistență socială, opt semestre de psihologie și un curs de psihodramă?”.Așa a apărut această variantă, mai tăcută, dar tot a mea:
în fiecare gară în care nu vine niciun tren
mă nasc altcineva,
într-o hartă care nu mai știe
unde se termină trupul
și unde începe așteptarea

neonul pâlpâie ca un puls slab –
mă prinde între bătăile lui
și mă lasă să respir doar pe jumătate
în colț, fântâna –
apa mea nu știe de ce există

uneori simt că sunt doar ea,
o sete mai veche decât trupul,
o viață blocată în propriul cerc,
fără trenuri, fără plecare
îmi strâng sufletul într-un vas de apă
care tremură să nu se verse,
de parcă întreaga lume ar sta să cadă
într-o singură lacrimă

și atunci mă schimb –
devin mâna care ține vasul,
devin tremurul lui,
devin apa însăși,
și toate personajele astea mă învelesc
ca niște piei străine
pe care le port
până nu mai știu ce respiră în mine

poate, într-o zi,
cineva va bea din apa asta neluată
și mă va lua odată cu ea –
fără să știe că sunt prima sete
care a învățat să spună: exist.
(poemul ăsta nu e al meu. e o gară care mă visează, în altă apă, în altă piele care nu sunt eu.)