Erika Eugenia Keller

Poemul dv are imagini puternice – avionul din sufragerie, moartea care iese pe geam, urmele care pictează dincolo de zăbrele. Da, mi-ar plăcea să le legati mai strâns între ele, să respire una din cealaltă, pentru că fiecare strofă pare o insulă frumoasă care ar putea fi parte din același continent. Revin. Mult succes si muza buna.

Îți mulțumesc mult, pentru felul minunat în care ai primit acest poem și pentru frunza roșiatică, semnul tău de prețuire! Mi-a plăcut enorm cum ai văzut această „frenezie de septembrie” ca pe un pod între ce a fost și ce este, da, exact așa am simțit și eu scriind: o trecere blândă, o punte între amintire și prezent. Toamna e poate singurul anotimp care știe să respire în inimă, să transforme melancolia într-o formă de liniște și de artă, si nu doar…
Ai dreptate, frunza cusută cu ață de lumină are rostul ei, e un simbol al așteptării răbdătoare, dar și al bucuriei de a descoperi că tot ce părea să nu mai vină se regăsește într-un gest mic, cald. Îți trimit și eu înapoi frunze de recunoștință, cu gând bun și lumină, pentru că mi-ai adus un zâmbet, o bucurie și mai ales curaj prin cuvintele tale.

Mulțumesc, domnule Mircea Nincu, comentariul dv înseamnă mult. Dacă aveți un moment, mi-ar plăcea să știu ce imagine sau vers v-a placut cu adevarat. O zi bună, cu respect si pretuire, EKD.

Textul are o forță imagistică mare și atmosfera e foarte bine construită.Personal, eu as selecta metaforele cele mai puternice (ca să nu obosești cititorul), să alternezi fraze lungi cu unele scurte pentru ritm și să închizi scena cu un final mai abrupt, care să lase ecou. Simbolurile recurente (leul, bizonul, tăcerea) sunt excelente, merită păstrate. Mult succes! Felicitari pentru debut in proză. Astept continuarea.

Cuvintele tale-neonuri sparte pe pernă,
îmi ard tâmpla ca o sirenă de ambulanță în vis.

Lacrimile-pixeli de sare,
se prăbușesc pe ecranul inimii.

Renunț să te iubesc-
dar renunțul e un DJ stricat,
învârtind aceeași tăcere în loop.

Și totuși… cuvintele tale rămân,
drone fosforescente pierdute în noapte,
aterizând mereu în pieptul meu.

Am încercat să vă surprind emoția si v-am scris o replică la postarea dumneavoastră. Cum vi se pare?

Pompa șase-ai încurcat, dar nu e tragedie,
că tu oricum revii aici doar pentru companie.

Cafeaua o vrei seacă, te prefaci c-ai gust fin,
dar ochii tăi îmi spun că mă sorbi pe deplin.

Zici că joia nu cobori din pat, cam teatral,
dar pentru mine, sigur, faci un mic scandal.

Și dacă bonul nu-l iei, tot te prind vinovat:
pe spatele lui scriu ,,Te-aștept’'...semnat, roșcat.
; )))

Poemul dv. este o meditație dureroasă în care vă imaginați moartea mamei, cu solemnitatea unui epitaf. Dincolo de tonul sumbru, se simte însă dragostea profundă care vă leagă de mama dv și teama de a o pierde. Nota finală arată limpede că, pentru dvs., acest text nu este un rămas-bun, ci un strigăt de viață, o dorința de a vă ști mama alături, nu printre stele. Multă inspirație, liniște și curaj în tot ce scrieți!

Poemul dumneavoastră aduce o liniște melancolică de toamnă, unde plaja, soarele obosit, păsările călătoare și ploaia devin martori ai trecerii timpului. Versurile surprind un amestec de nostalgie și delicatețe, iar finalul cu Basho leagă singurătatea omului de armonia universului. Personal, eu as evita folosirea frecventă a termenilor tehnici și a imaginilor excesiv descriptive, pentru ca emoția să respire mai liber. Poezia are o forță vizuală; dacă veți pune mai mult accent pe muzicalitatea interioară a versurilor, textul va deveni și mai fluid. Mult succes!

Poemul dumneavoastră transmite o poveste personală, sinceră. Din punct de vedere literar, ar putea câștiga însă mai multă forță dacă ar renunța la clișee și explicații directe, mizând pe imagini originale, mai concentrate. Astfel s-ar simți mai puternic adevărata poezie. Cel mai important este să continuați să scrieți, pentru că numai prin exercițiu și perseverență vine și maturitatea artistică, și succesul.

Se simte intenția dumneavoastră de a aborda o temă gravă și universală, însă poezia dv. ar câștiga dacă ar fi mai concentrată pe imagini (clopotul, norul, ceața) și mai puțin pe explicații directe. Finalul dacă l-ați șlefui, părerea mea, ar putea transmite o emoție mai puternică. Vedeti, vă rog, versul al doilea (spatierea). Mult succes în continuare!

Cred ca am ghicit pentru că indiciile erau clare: „casă” care apare pe șantier, dar nu e casă adevărată deci avem acea cabină albastră. „Minima decență”, suntem oameni, e firesc, intimitatea de care avem nevoie, fie vară, fie iarnă. Așa am ajuns la toaleta ecologică de șantier ori de parc etc. în care recunosc, nu intru nici din curioazitate.

Casă mică, strânsă-n strai,
Pe șantier/parc mereu o ai.
Dă decență cât încape-
Dar eu n-aș intra… nici de-ar fi cu ape.

Poezia aceasta are un aer de relicvar, în care obiectele mici: o sticluță, bănuți vechi, vată parfumată, ele devin purtătoare de memorie și timp salvat. Îmi place cum banalul e ridicat la nivel de simbol, ca și cum fiecare detaliu concret ar fi o ușă spre o lume misterioasă. Vocea poetică are o intensitate confesivă, scrisă parcă dintr-o singură respirație. Bulgakov nu e doar un nume, e mult mai mult, e o prezență care aduce cu sine freamătul fantasticului, o punte între real și imaginar.
Versul „sufletul meu este un ecou muritor plin de suflete” concentrează bine tema poemului: fragilitate, multiplicare, obsesie. Îmi place și cum apare ideea de fidelitate față de o obsesie, ca un fel de destin asumat iar finalul adună totul într-o imagine intensă: bucățile de sine iubite doar noaptea, când se deschide spațiul fantastic și interioarele devin vii. Da, o poezie densă, unde misterul și intimitatea merg mână în mână.

Am citit poemul de trei-patru ori, mi-a placut mult și imi place mult, însă de cate ori voiam să scriu un comentariu, brusc aparea o urgentă. Imi place cum poezia se sprijină pe un limbaj colocvial, ironic, cu aer de conversație spusă „pe șleau”. Această oralitate îi dă prospețime și autenticitate, transformând banalul într-un instrument poetic. Dintr-o discuție despre migrația berzelor se naște, de fapt, un text despre fidelitate și conviețuire, unde biologia păsărilor devine oglindă pentru rutina umană cu multe substraturi psihologice. Structura curge ca un dialog fragmentat de reflecții interioare: între „berze” și „oameni” se așază contraste fertile - fidelitate versus divorț, ciclu natural versus oboseală, instinct versus dorința de evadare. Ironia ascunde o luciditate puțin cam amară: sub pretextul unor „obsesii minore”,de fapt, despre avem fragilitatea vieții de cuplu și nevoia de refugiu chiar și într-o formă subtire de trivial pentru a evita confesiuni prea grele. Las o stelută mare galbenă si meritată!

Vă mulțumesc, înainte de toate, pentru atenția cu care ați citit poezia mea și pentru faptul că ați ales să vă aplecați cu grijă asupra fiecărui detaliu. Un autor de poezie nu poate cere mai mult decât un cititor care îl ia cu adevarat în serios. Critica dumneavoastră, chiar și atunci când este tehnicistă, dovedește respect și implicare.
Aș dori însă să punctez câteva aspecte, nu ca să vă contrazic, ci pentru a vă arăta perspectiva mea de autor al poeziei și substraturile unor alegeri care, la prima vedere, pot părea „chichițe”:
I.Reluarea titlului în corpul textului
Am repetat intentionat „sunt poetesa lu’ tata” nu din neglijență, ci ca să creez un efect de incantație și autoafirmare. Titlul funcționează aici ca o mantră, o declarație identitară care se cere spusă de două ori, ca un legământ cu mine însămi și cu tatăl meu. Poezia este, pentru mine, și un manifest intim, in special aceasta poezie.
II. „Spatele lingurilor” și colțurile de sonoritate
Observați că expresia „spatele lingurilor” nu sună muzical, spuneti dumneavoastră. Și exact asta mi-am dorit. Eu consider că poezia nu trebuie să fie întotdeauna lină și armonioasă, uneori are nevoie să zgârie auzul, să ciupească urechea, pentru a marca o diferență de registru. În contrast cu „foile parfumate” care apar mai târziu, imaginea lingurilor rămâne voit greoaie, casnică, puțin incomodă, e vorba de tata, mă întelegeti, adica familie, adica acasă.
III. „Apa clocotită” și ecoul ei
Ați sugerat că „apa clocotind” ar fi corect. Eu am ales „apa clocotită” nu ca simplă indicație tehnică, ci ca metaforă a unui element care a trecut deja prin transformare. Nu m-a interesat momentul clocotului, ci vibrația care rămâne după, memoria zgomotului, ecoul lui. „Clocotită” e un cuvânt care poartă urmele arderii și am vrut să le las în poezia mea.
IV. Fraza cu trei verbe
Spuneți dumneavoastra că versul „care mă ceartă că nu știu să stau locului” ar putea fi simplificat. Din punct de vedere gramatical, aveți dreptate. Dar eu am mizat tocmai pe multiplicarea verbelor, pentru a reda senzația de agitație, de neliniște (ce mă reprezintă si in viata reală), de imposibilitate de a sta locului nici măcar în limbaj. Redundanța devine aici un procedeu de atmosferă, asa am vazut-o.
V.„Mi-mi” și bâlbâiala intenționată
La fel, pronumele „mi” din „am fugit de propria-mi minte, dar m-a prins” a fost lăsat acolo cu intenția de a crea o mică bâlbâială sonoră. Succesiunea „mi-mi” funcționează ca un ecou al minții care te prinde din urmă, ca un joc de oglinzi. Da, poate suna straniu, asa este, posibil, dar straniu a fost și ceea ce am dorit să transmit.
VI. Despre interpretare
Vă mulțumesc pentru ipoteza că „leul în terapie” ar putea fi tatăl, iar clovnii – medici sau asistenți. Îmi place când un cititor găsește sensuri la care eu nu m-am gândit. Pentru mine, poemul are un tată concret, dar și un tată simbolic. Oglinda poate fi spectatorul meu interior, la fel cum balconul poate fi scena inconștientului. Stiti si dv că in poezie, interpretările nu se exclud, ele coexistă.
VII. Autenticitate înainte de corectitudine
Poate că unele formule nu sunt cele mai „curate” din punct de vedere stilistic. Însă eu cred că poezia nu e o demonstrație de perfecțiune formală, ci o formă de sinceritate. Dacă un vers e „stângaci”, dar redă o stare reală, atunci pentru mine și-a îndeplinit rostul. Am preferat autenticitatea rupturii în locul netezimii sterile. Observatiile pe text sunt binevenite.Vă mulțumesc încă o dată pentru timpul acordat și pentru faptul că ați intrat cu adevărat în universul poemului meu. Poate că unele colțuri vi se par nepotrivite, dar eu le asum cu toată convingerea: pentru mine, poezia trăiește și prin acele „imperfecțiuni” care o fac vie. Dacă un cititor rămâne neliniștit, intrigat sau chiar contrariat, înseamnă că poezia a respirat.
Cu respect si prețuire,
Erika Eugenia Keller Dragan

Un rondel de o nostalgie caldă, unde masa capătă rol de martor și reper al copilăriei. Reperele simple: bunicii, zăpada, jocul cu zmeul, se încarcă de simbol și emoție, iar refrenul ,,a fost odată o masă” imprimă poeziei acel ton de basm care o face să rămână în memorie. Rezonez. O lectură luminoasă și melancolică deopotrivă.

O poezie luminoasă și melodioasă, în care metafora ,,ochilor de chihlimbar’' e urmărită consecvent de la început până la sfârșit. V-aș sugera totuși să experimentați și cu imagini mai neașteptate sau cu variații de ritm, pentru a evita repetiția și a aduce surpriză cititorului. Poemul are o bază solidă, dar un strop de imprevizibil ar putea să-i sporească originalitatea. Mult succes în continuare și muza să vă fie mereu vie și surprinzătoare!

Precum ți-am spus mai sus, ai un poem bun, cu o muzicalitate aparte. Și da, ai dreptate: sensurile poeziei se deschid diferit pentru fiecare cititor. Tocmai de aceea frumusețea ei este că permite interpretări multiple. Ca orice poezie, trăiește prin ambiguitatea ei, iar cititorul o primește diferit în funcție de momentul și starea în care o citește. Se vede clar evoluția ta din punct de vedere poetic. Scrie în continuare, pentru că scrii bine.

Un poem intens, bine articulat, cu imagini surprinzătoare și un filon simbolic care trimite la mit și memorie. Metafora șarpelui, asociată luminii și amintirii, dă textului profunzime și îl scoate din convențional. Se simte o maturitate a expresiei, cu un limbaj care lucrează subtil între corporal și cosmic. Tema șarpelui evocă miturile fondatoare, de la Geneza biblică la simbolurile mesopotamiene, dar este rescrisă aici cu originalitate, ceea ce îl recomandă spre lectură atentă și valorizare critică. Rezonez. Text plăcut. Revin.

O poezie caldă și intimă, care surprinde cu delicatețe legătura nevăzută dintre două ființe. Mi-a plăcut cum liniștea devine spațiul în care se naște comuniunea; eventual, câteva imagini concrete ar putea ancora și mai mult emoția, dar eleganța reținerii e, în sine, un atu. Placut. Revin.

Un poem cu o atmosferă lină, dar puternică, unde toamna se transformă în iarnă interioară, un frig interior. Mi-a plăcut contrastul dintre fragilitatea imaginilor („frunze crocante”, „flori ofilite”) și gravitatea finalului („ce frumos cântă moartea”). Se simte o sensibilitate poetică, care dă forță versurilor. M-aș fi așteptat la un alt final; îmi place și acesta, dar, conform stilului tău, m-aș fi așteptat la alt final.
Abia astept după concurs să citesc toate poemele pe tema ,, toamna care nu mai vine".