emilian valeriu pal

Onorat de apreciere.
Când eram copil, visam să mă fac scriitor și să locuiesc într-o peșteră, iar lumea urma să mă citeze și să mă citească, crezând absurd că am ceva important de spus. Timpul a trecut și, dacă aplic balanța decizională, raportat la beneficii și pierderi, pentru mine poezia a fost cea mai mare dezamăgire, dincolo de unele mici victorii personale, pentru că m-a lăsat să vorbesc singur. Din cauza asta n-o să mă consider niciodată scriitor, poet sau alte asemenea, cel mult autor publicat în volum. Și tot din cauza asta, când poezia are chef s-o ia hai hui prin mine ca un câine care și-a ros lesa, încerc s-o temperez și s-o umanizez, să-i arăt că face parte din mine dar nu e mai importantă decât mine.
Încă o dată, mulțumesc de apreciere și lectură.

Dincolo de micile imperfecțiuni, ce apreciez eu cel mai mult e coerența mesajului și dozarea corectă a suflului pentru a-l duce până la capăt, fără să te lași furat de detalii metaforice ofertante, dar inutile, pe care sunt convins că sunt acolo și se cer spuse. Și din punctul meu de vedere, coerența și consecvența sunt două lucruri naturale și esențiale pentru cel care spune ceva pentru că are de spus ceva, nu doar de dragul de a se auzi vorbind. Tehnica literară se învață, cele două de mai sus nu.
Mi-a plăcut mai mult Neajunsuri, dar am ales să las semn aici mai ales pentru finalul care pică atât de natural, încât te face să zici: damn, știam asta, dar nu știam cum s-o spun cu cuvintele mele!
Și cred că, printre altele, despre asta e poezia: cineva spune ceea ce simți tu dar nu știi cum s-o spui.
In altă ordine de idei, dacă biografia ta e adevărată (nu mă interesează dacă cineva publică sub un pseudonim, sunt destule motive justificate pentru asta) nu pot decât să mă bucur. Pentru că, de ceva vreme, ca cititor urmăresc foarte mulți autori tineri și direcțiile spre care se îndreaptă. Din păcate, cel puțin din punctul meu de vedere, în momentul de față se scrie o poezie de pluton in care toți au îmbrățișat postumanismul, queer-ul și militantismul ca pe singurele forme de exprimare poetică valabilă, pierzând însă propria voce pe drum. De altfel cred că tinerii autorinu au alternativă: fie se înrolează în pluton in schimbul unui debut flambant că lichidul pentru brichete zippo (ard dintr-o dată intens, apoi se pierd), fie optează pentru marginalizare, preferând un autentic de clauzură care nu se impune, dar de care se ține cont.
Iar aici mă bucur că am găsit acel ceva, o scriitură perfectibilă care are curaj să nu facă parte din pluton, dar care e îndreptățită să beneficieze de atenție.

Și iată-l pe Emilian Lican in toată splendoarea intelectuală.

E recomandat să o faceți referitor la text și nu la opiniile altor cititori. Fiecare are gusturile lui și argumentează cum îl duce capul, nimeni nu s-a născut critic literar. O steluță e un semn personal de apreciere, nimic în plus sau in minus. Pentru miștocăreală, socializare și alde astea puteți să căutați alte locuri.

Încearcă google translate.

Magică_că...

In opinia mea, chiar dacă unii ar considera stilul ăsta învechit, un text care aproape cantat, cu ritm foarte bine susținut și niște imagini atât de frumoase prin firesc încât sunt lipsite de orice căutare și nu le poți numi poezie ci stare de grație.

Personal, ultimele două versuri mi se par in plus, dar fiecare citește și simte cum vrea. In schimb e multă trăire până acolo și multă coerență. O luciditate pe care numai adâncimea din care vorbești o poate da. Îmi aduce aminte oarecum de austeritatea și modul de exprimare al scrierilor franciscane, în special adevărata și perfecta bucurie.

Dacă trăgătorul sau creditorul - în cazul de față Dumnezeu - ar respecta principiile dreptului comercial (care mi-a mâncat zilele pe vremuri pentru că nu am fost niciodată bun la matematică și contabilitate), atunci autorul in calitate de tras are obligația de a se achita de poezie la o dată și un loc stabilit. Ceea ce, din punctul meu de vedere s-a întâmplat în cazul de față. Iar pentru cei care ar confunda noțiunile, cambia include obligația de plată, în vreme ce biletul la ordin e doar o promisiune. Cam atât am reținut eu din dreptul comercial. Ca și aici.

Ai dreptate, întotdeauna mai e de cizelat ceva, totul e perfectibil. Inițial le-am postat separat, ca să pot vizualiza dacă ceea ce spun are exact sensul pe care îl vreau. Acum e o variantă finală, nu finalizată, pentru că încerc să-mi dau seama dacă și transmit ceea ce vreau să transmit, dincolo de poezie. Un fel de ordonare a impulsurilor, a tresăririlor. O vizualizare a coerenței mesajului. Nu știu cât mi-a reușit.
Mulțumesc de semn, lectură și apreciere.

Personal nu am citit cartea respectivă, nici altceva scris de distinsa autoare. Însă, de-a lungul timpului, pe diverse rețele de socializare am văzut-o intens promovată de tot felul de scriitori sau influenceri. Și astfel de chestii pentru minte au exact efectul invers: în fața unei promovări excesive și fără discernământ, fug de rup pământul când văd cartea respectivă.
Dar altceva vreau sa subliniez aici. Am vrut s-o fac mai demult, sub alte articole, dar acum cred că e timpul.
Din punctul meu de vedere, un astfel de articol ar putea acoperi excelent un segment care în ziua de azi e un fel de transgender, și anume cronica autentică, pe care mulți o confundă cu recenzia sau critica. Din punctul meu de vedere, cam așa ar trebui să arate o cronică: subiectivă, implicată, incisivă, și fără dulcegării gratuite sau călduțe de teama de a nu supăra vreun autor.
Și, poate cel mai important lucru, ridică un semn de întrebare cu privire la ceea ce citim și cum citim: subiecte sau literatură?

In opinia mea, mi se pare riscant un astfel de black jack liric, în care o structură simplă (nu simplistă), aproape aforistică, susținută de un narativ aproape prozaic, pariază efectul poetic pe contrastul dintre diversiunea de început (încercarea falsă de definire a unui concept imposibil de definit) și imprevizibilul naturaleții. Și cred că tocmai de asta aici a ieșit, aici am găsit poeticul: în spunerea asta firească, dezbrăcată de orice intenție de a urmări versul fatal, metafora de grație, dublată de un dialog polifonic spontan, pe o singură partitură interioară. Cu alte cuvinte, între brutalitatea tirbușonului și bula de rai euforică.

Personal, textul îmi amintește puțin de nebunia regelui Pedro pentru Ines de Castro, încercarea de a rescrie toate poveștile pentru a ține în viață memoria.
Are un aer plăcut de reconquista dar și de plecăciune a toreadorului in fața taurului ucis.

Dacă fiecare autor care postează pe siteul ăsta ar începe să-si comenteze propriile texte și să amenințe că le șterge dacă nu primește feedback?
Mai e un autor foarte bun aici care a încercat asta și i s-a explicat că lipsa de feedback nu înseamnă că textul e prost ci că nimeni nu e obligat, cu atât mai puțin cu cât îi bagi degetu-n ochi, să rupă din timpul sau doar pentru a te comenta.
Am înțeles, ai o situație specială, dar cred că ai fost tratat corect de fiecare dată când a fost cazul. Ți s-a mai atras atenția, dar tu mergi pe principiul "copilul care nu țipă nu primește" și asta nu e in regulă. Toți cei care postează aici și-ar dori păreri,nu numai tu, dar e o chestie de stimă de sine să nu atragă atenția asupra propriilor texte. Și e o chestie stipulată și în regulamentul acestui site. Una e să să lași o nota de subsol justificată sub un text, alta e să ceri, în mod repetat păreri.

Mulțumesc pentru rezonanță și apreciere. Și pentru mine a fost un fel de cufundare în adâncuri, pentru a ține de urât (în felul meu prea sărac în cuvinte) cuiva aflat într-un salon de chimioterapie.

Din punctul meu de vedere un text onest, nefardat, cu care am rezonat poate mai mult decât trebuie pentru că are exact cât îi trebuie ca să dea efect de o ultimă gură de aer. E o succesiune atât de firească a imaginilor și un ritm atât de bine susținut până la final, că m-a făcut să parafrazez o expresie: bătrânețea nu lasă cicatrici, deci se uită repede.

Și nu știu dacă intenționat sau din cauza elocvenței cu care se pare că te erijezi în avocatul lui Vișan.
Repet, pt că repetiția e mama învățăturii:
Dragoș Vișan nu a fost dat afară din cauza discuțiilor sale de pe Facebook (dacă ar fi dorit ca acele discuții să fie private, avea acolo destule setări de confidențialitate, dar autovictimizarea nu are sens și nu-și atinge scopul dacă nu e cu public).
Dragoș Vișan a fost exclus din cauza atitudinii de pe acest site.
1. Dragoș Vișan nu a fost la prima penalizare, ani de zile a fost ținut în frâu de Eugenia Reiter pentru aceleași motive ca și astăzi.
Consecința acestui fapt a fost apariția primului pseudonim - Paul Coculeanu.
2. Odată cu anunțul lui Radu Herinean privind varianta nouă a siteului, apare al doilea pseudonim - Irinel Georgescu. Din momentul ăsta lucrurile se agravează pentru că începe să folosească pseudonimul josnic și lipsit de orice principiu de verticalitate, atacând pe unii membri ai siteului.
Într-un moment de autoadulatie se deconspiră ca fiind Dragoș Vișan, își toarnă cenușă în cap, mănâncă lăcuste o săptămână și, prin bunăvoința celorlalți membri, este acceptat cu numele real și primește nivel de stelutar.
Nu mi-am spus părerea atunci, pentru că aș fi continuat o polemică sterilă, dar eu l-aș fi exclus permanent. Poți fi scriitor de Nobel, dar când ești lipsit de principii și ataci doar de dragul de a ataca, nu ai ce căuta în spațiul public.
3. Apare în peisaj Caragea, cu care se ceartă într-o manieră care nu a existat niciodată pe site, ajungând la amenințări cu bătaia. Apoi brusc își schimbă inexplicabil atitudinea devenind piatra pe care Caragea își va întemeia biserica sa.
Este adusă și dna Papadopol. Împreună incep să practice un threesome literar grețos, o situație care nu s-a mai întâlnit niciodată pe site. Argumentele cu afinitățile literare și alte asemenea ar fi ținut dacă s-ar fi rezumat strict la ei. Vorba aia, ce se întâmplă în Constanța, rămâne în Constanța. Însă, împreună au început să împrăștie adevărurile revelate de Caragea, binecuvântând pe cei slabi de înger și dans la gioale golănește celor care nu au îmbrățișat lumina de la Constanța.
Discuțiile de pe Facebook nu au făcut altceva decât să întărească și să confirme faptul că decizia de excludere a fost una corectă.
Acestea au fost motivele principale pentru care Vișan a fost exclus și nu elucubrații de genul că i s-a tras de la o discuție nevinovată.
Și aici voi fi cât se poate de dur.
Sunt unii pe site care au adoptat o poziție duplicitare, de a sta cu fundul in două bărci, sperând că dacă nu pică dintr-o parte, atunci pică din cealaltă.
Dacă vă tot bateți cu pumnul în piept că vreți calitate, respect și toleranță, trebuie să începeți mai întâi să le oferiți voi acestui site. Astfel de lucruri nu se negociază ca la piață, nu trebuie tolerate. Cel puțin eu din punctul ăsta de vedere am fost și voi fi extrem de ferm.
Nu am pagină de Wikipedia, nu am enspe mii de cărți scoase, nu am doctorate.
Cine vrea să îi urmeze pe cei doi în speranța unei iluzorii vizibilități, să-și scuture praful de pe sandale și să -i urmeze.
M-am săturat să tot văd discuții inutile in speranța că cuviosul mucenic Vișan va reveni în calendar.

Mă înfioară acuratețea cu care ai surprins dihotomia acestui stop cadru. Am recitit recent An american prayer și mi-am adus aminte de dublul șoc pentru mine numit Jim Morrison. O dată pentru că prima dată am cunoscut doar imaginea promovată de Oliver Stone și Val Kilmer, și a doua oară când am început să aprofundeze personalitatea reală.
Și da, imaginea din paranteză (de asta ziceam că mă înfioară acuratețea) e concepută exact ca un epitaf.
Mulțumesc de lectură și apreciere.

Știm că oamenii scriu pentru că se sufocă, dar când o citești simplu, brut, parca te lovește în moalele capului in mod repetat până înțelegi că nu-i nicio poveste. Iar jocul de cuvinte din final da sens începutului oarecum sentențios, dar ludic in predictibilitatea lui.

Cam așa am văzut eu poemul ăsta. Știu că sub subiectiv, e greu să vorbești despre propriile stări fără să te lași furat de dorința de a spune tot, atunci când te împinge luciditatea:

acum asta e viața ta.
un pat un fotoliu un dulap
o măsuță un balcon mic
desenul lui lev pe care-l ai
tot timpul cu tine.

în camera cealaltă doarme vitali
cu mintea roasă de droguri.
acum asta e viața lui
dar el încă nu știe.

trenuri pierdute gări fantomă
orașe de lego
deja a uitat să mai caute
zâmbete sincere-n oameni
bucurii mici ca bulele de sifon.

asta e viața ta acum.
un pianist rătăcit
ce apasă clapele
fără nici o noimă.
tristețea care trece prin pereți
din clădiri în clădiri
răspândindu-se crescând
ca o eclipsă.

cu inima mustind de mdma
când strigătul albatrosului
crapă liniștea nopții