Nu-mi mai spune Tirbușon!

In opinia mea, mi se pare riscant un astfel de black jack liric, în care o structură simplă (nu simplistă), aproape aforistică, susținută de un narativ aproape prozaic, pariază efectul poetic pe contrastul dintre diversiunea de început (încercarea falsă de definire a unui concept imposibil de definit) și imprevizibilul naturaleții. Și cred că tocmai de asta aici a ieșit, aici am găsit poeticul: în spunerea asta firească, dezbrăcată de orice intenție de a urmări versul fatal, metafora de grație, dublată de un dialog polifonic spontan, pe o singură partitură interioară. Cu alte cuvinte, între brutalitatea tirbușonului și bula de rai euforică.