Emil Tudorache

Deținuți în propria sudoare, Repartizați în aria grotescului blestem... Cu dreptul de-o ultimă încarnare, Fumez nepăsare, Și totuși, mă tem! De brațul stâng ce de brațul drept Va avea nevoie

Vastul necuprins al cuprinsului, Tempesta crugului stelar, O poezie sălbatică a întinsului, În lanul imberg de grâu milenar. Vâlcedului astru spoit cu frumos, Îi pică brațul amorțit pe

Coase-mi degetele de foaie Să nu te mai pot atinge atunci când plângi... Coase-mi buzele. Să nu-ți mai pot alina sânii când sălbatici freamătă a dorință... Coase-mi pleoapele în

O particulă din fiecare se risipește În orișice gând… Până când omul sătul de căutare, Și consumat, decade în pământ! De-a fost util sau nu, nedrept sau Just, măsura e la Dumnezeu. Noi jos,

Am mușcat cu buzele din colțul mesei Ca dintr-un sân de piatră Stors într-un pahar cu soare și zâmbet. Din dinți Þâșnesc șuvițe de sânge. Mama plânge moartea tatei. (În vis, Pungile cu apă

Ne revărsăm într-o silabă Două suflete gemene, anonimi de existență, de sens, de urât, Călcăm câmpul mănos semănat cu lene, Învățăm să uităm, suntem la ultimul cuvânt... Am anulat o istorie în

Șiraguri de petale ofilite Stropesc trupul tău sedus de o păgână armonie, Dansul sărutărilor mele Inscripționează, în cafeniul brațelor, efemeritate... Noi suntem o iubire De acum interzisă,

S-a dus vremea... Iar cocoșii au încetat să mai bată Cu ciocurile hămesite În țărâna dezvirginată de rod. S-a dus vremea Cireșelor coapte ce le prindeam Între buzele noastre! Acum Totul

Ca într-o stare, Bine mimată, de prost gust Indecența cu care îți rânjești buzele Deasupra urechii mele Roșie și încărcată de salivă Mă face Să desfac clitorisul nopții umed Și să vâr

Să facem arta să râdă de propriul ei public, Avid, să le stoarcem fâstâcelile și grimasele a mirare Până când vor renunța la orișice întrebare Și resemnați își vor croi răspunsul, mai feroce sau

O poveste într-o lacrimă de copil E mâna mamei ce îmi zice de deochi... Așa târziu, Ca un pămătuf din șoapte Murdărit cu pastă și cu pocăință. Dor ochii Blestemați cu puterea de a

Emil Tudorache Un nume trist smuls dintre oameni, Damnat să urască Tot ce e viu, tot ce a fost scris. Emil Tudorache O poreclă pentru un suflet pustiu, Răpit dintre astre Și încătușat în

Nu mai sunt povara umbrei mele... Resuscitat, pe Zidul Plângerii, hașurez zâmbete, Porumbei, inimi și tot ce copiii noștri au uitat... Mă bucur de semnul ce nu poate să însemne! Cioplesc frânturi

M-am săturat de măști, De machomanii din hârtie, învinși La prima ploaie mai de durată, De spectacolul ăsta scabros al vieții, În care poezia se naște din minciună, În care ipocriții sunt

Nici nu mai suntem colosali, Nici rinocerii nu se mai ciupesc subtil de fund, Din vis, doar barcagiul mai trage de mal, Năprasnic, sa-l înnece... Când, Un braț de Dumnezeu, Bine

Ce este Dumnezeu? Pare o întrebare la care nu putem da un răspuns... Cine este Dumnezeu? La această dilemă se găsește o finalitate. Și omul este descusut din acțiunile pe care le întreprinde, după

Revarsă orizontul șpalțul refuzat al omului Din visteria somnului divin, peste mine… Mă bucur că I-a dat cărnii poezie, a doua oară! Nădejdea în cuvânt, iluzia că totul se va termina cu bine. Mai

S-a copt cenușa epuizată pe picioare Și decadent încet se scurge spre pământ, Din om n-a mai rămas nimic, îmi pare, Un firicel de humă doar, în șoaptă fumegând. A fost cândva o tâmplă, o buză,

Fiecare în colivia lui își mestecă visele, Pereții mați sunt însă extremi de subțiri, Modelăm din murmur persoane astrale Cu îndoieli, cu răutăți, cu slăbiciuni... Ce mai, cu firi! Ardem în

Luna mea e un soare la reduceri Ce palpită în nuanțe de chihlimbar Peste mica lume ce gângurește și dormită, Nesimțind cum o furnică ochiu-mi sezinar. Remodelând alei alene, oameni și