Elena Munteanu

Ieri, amicul meu Popescu, Medic bun și respectat, Mi-a zis că un Cutărescu A venit la consultat. „Doctore, sunt cam bolnav, Am aflat o veste rea, Sunt sfârșit, și ce-i mai grav,

Nu deconspir sursa de inspirație. Ea, Sursa adică, lucrează sub acoperire... :)) „Câți ani mai am de trăit, Doamne mare, iubitor?“ „Încă nu ai isprăvit. Să zic zece, pe ușor!“ Mândră foc și

Doamne învață-mă să râd când ochiu-mi plânge nu mă ascunde-n ierburile ‘nalte unde-am să dorm de curcubeu învinsă nu mă făgădui uitării porți deschise mai lasă-mi să mă-ntorc în

semințele cad avide de rod ruga se cerne golită de stele jur împrejur, tăinuitele mele lacrimi amare suspinului nod mă visează hotarul pe drum sidefat fără stavilă curg

În nopțile în care mor încet, închid iatacul, nime să nu intre și-aștept ecou, să-mi vălurească printre umbre subțiri, cu fețe de ascet. Furtuni se trag aproape, înadins, din trupul alb

Lui Valeriu Cercel, autorul poeziei „Spovedanie“ http://www.agonia.ro/index.php/poetry/194915/index.html - Miluiește-mă, părinte, Am pe suflet grea povară: Am uitat de cele sfinte Ieri la

Nu mai aștept să-mi zici „la revedere“, Mă duc la mama, cu bagaj cu tot. Să stau cu tine, n-am nici o plăcere, Și mofturi să-ți înghit, chiar nu mai pot. Așa că de la mine ia-ți adio Ca

A naibii potriveală: „profesoară“, Și ea, și bobul, erau din Pașcani ? Pi litoral vinitî-a noua oarî, Iar tu o „consolai“ de vreo doi ani ?! Frumos îți șade, nu știai de tine… Trăii s-aud că

miroznele cu porți deschise mierii mânate-n cuib de viespi din flori de tei se prăvălesc atavic pe alei și-n miezul dulce de harbuz al verii mocnită-n zodii respirând

stih picotind în palme ca și cum ar fi hulub neînvățat la zbor cu miriști atârnate de picior lumini subțiri își fumegă pe drum ademenit în hanul nopții mele cu-arome de gutui și

de mâine n-oi mai înrăma ninsori le-oi despuia de alb cu miezul jilav în sălcii sidefii le-oi alunga și-n aripi de cocor cu trupul firav le-oi scrie-n vifore și-n căni cu vin și în

mărul iernat în grâul din an’vară împărățește basmul cu bunici întorși în borangic și în arnici ei sunt acum luceferii de seară tot ei sunt vin sub coviltir de fag îngemănat cu smalțul

În nopțile în care îmi dau semn Imperii de cuvinte fără haină, Pâine și vin la cina cea de taină Aștept în pragul unui schit de lemn. Livezi purtând pe umeri înserări Ascund fântâni cu-arome

Cerbi osteniți, cu nordul jumătate, Duminicile-n care dorm răzbit, Un ultim foc și plânset tăinuit, De creanga cerului, albastră, agățate. Ard clipele în liniști ca de ceară, Ascunse-n ochiul

S-adun cuvinte, azi arunc năvodul, Să-mi țină loc de apă și de pâine. Sunt luntrea, vâsla, pragul sunt și podul. Cum va fi lumea fără mine, mâine? Va fi amurg, din care se adapă, Plângând

mi-s ochii mări izvoare niciodată jocul dispare uraganul vine ești tot al meu dor legănat de noapte àripi de plumb cad dincoace de mine

Ridic corăbii mâine-n zori de brumă, Împotriviri se-nalță, sfidătoare, Cuvinte vechi își ispășesc pedeapsa, Târzii, străine, albe, rugătoare. Sub pleoape caut scânteieri uitate Și ploi care

pleca-voi o vreme un veac și mai mult comorile las pe toate pe toate răsfoiți-le-ncet citiți-le-n șoapte mai ieri m-am văzut departe-ntr-un parc și nu m-am știut eram ca un

râuri de foc prea mult zăgăzuite mușcă cu sete trupul de vestală somnul adună-n podul palmei clipa și îi zidește-n cer o catedrală dantele roșii negre albe moi delirul și-l

dați-mi o fărâmă de nemurire doar atât cât să răscumpăr cu ea silueta incertă a clipelor risipite în cețuri și ploi și mai dați-mi iubire așa viața n-o să mi se mai pară inertă cu

Și a fost ziua-ntâi, văpaie aprinsă, cai roșii, în goană, pe stepă întinsă. Ziua a doua, oranj potolit, aur tomnatic, de-amurg ostenit. Galbenă-grâu fu ziua a treia, cosița

Vară făcui din pustiile toamne, jerbă-lumină din cântecul trist. Dar spinul îmi sfâșie carnea bolnavă, iar toamna îmi plânge, în hohot amar. Timp nu mai am, pe-a Versului

Aici nu sunt, dar unde să mă caut, să-mi flutur, peste câmpuri, înserarea?