Elena Ciobanu

Vreau să mă pierd, din nou, în lumea-mi arămie, stingheră între cuvinte, Vreau să mă-aud, din nou, în gânduri răsfirate, în clipe deznodate, desfundate,închegate. Și-aș vrea să-nghit flămândă

m-ai strâns ghem în pumnii închiși apatic ți-ai plimbat glasul printre vertebre de nevertebrate și-mi muști pielea din prea multă dragoste prost înțeleasă – îmi vărs peste toți grija de a nu

Au înghețat fructe în genotipul luminii tradusă liber de retine incandescente de aviatori imitând zborul cocorilor desenați pe tavanul camerei mele de cineva - nu știu cine - întotdeauna ne veghea

lumina se zbate printre degetele răsfirate, încercam să prind totul în pumn, să-l strâng până la evanescența disoluției... îl simt acum, aerul împuns îmi mișcă în corp totul mă circulă, este prea

rădăcinile abisului te înfig în pământul jilav ce-ți linge buzele arse dăruindu-ți aerul îngroșat al serilor de vară, hedonic luminile orașului strălucesc în orizontul căzut- cortină

Voi trage linie undeva, gata, de aici înainte mă opun cu îndârjire oricăror opresiuni voi lungi totul atât de e---las---tic încât voi dispărea până la urmă în urma ultimului BigFoot,

le vedeam contururi în întunericul camerei simțeam o unică voce izbită de creștete și emoția fiecăruia în așteptarea replicii următoare a murit ea iar apoi celălalt a trăit o doar nouă poveste

într-o mare de trecători grabiți ai străzilor mult prea pustii, alergând în urma mersului noului suflu pierdut totusi ieri, nu mult dupa 12, cand ai asteptat linistit la coltul indicat, ora

se crapă într-una din una și una se răstoarnă ermetic peste dialectică, ți-au murit peștii când încercau zborul scuturat de aripi de plastic peste imortele abreviate de culoarea scurgându-se în

a înfipt pliculețul în cana de ceai; cana a scrâșnit metalic în urma interacțiunii cu tava de cafea iar apoi răsucindu-se de două ori în jurul axei sale aproape a crezut că este partea

mâna imi umbla dupa zgomotul cerurilor căzute in afara luminii, pe lângă sticle imi umblu pasii ,din principiu, tot inainte până la malul uitat lângă pescarul acela, inmormântat de sute de ani in

linie continuă întreruptă de căderi abrupte maltratări ale luminilor ce împingeau ceața până la limita particulelor indivizibile ale percepției; mi-am scos ochii și i-am rostogolit prin

îi place să sară pe arcurile șirei spinării și să zdrelească tavanul de podeaua cariată despre care spunea că îi place să înghită orice, în afară de propriul ei corp, iar el era norocos, pentru

hei...îmi zâmbi larg... dacă vreau pot să-ți ghicesc viitorul totul stă scris în talpa piciorului; în talpa piciorului?!? păi da, pentru că aici se păstrează semnele pe care le lași peste

știi că zarea poate fi uneori strânsă în ghemotoace de hârtie pe care le poți trimite apoi înspre nori pe care nu vei mai ști să-i găsești pentru că s-au ghemuit cuminți în hârtia pe care

din ce în ce mai mult mai strigăt mai hohot modelează trupul fire deșirate din pânze țesute în așteptarea unui mai vechi mai acum mai rotund mere ni se rostogoleau la picioare căzute amare pe

inedite descompuse imagini carnale arunci degetele printre ele spulberate se reîntregesc în domino-uri fără carouri, dacă vrei poți să le închipui ecosez când traversezi printre zări și etape

Da, trebuie să te trezești la un moment dat, Da, tu trebuie să uiți despre tine; înpotmolit spui, printre cuvinte, Nici nu mai știu ce ești tu, Da, trebuie să ști ce se știe, Să te trezești

vreau să... cuvintele mi se-mpleticesc între mine și tine, cu picioarele goale pe țărmuri uitate privind nesfârșite imagini frumoase ascult glasul mării strigând în furtună. simțuri răscolite,

mi-am dat întâlnire cu mine la colțul împăturit dintr-o foaie de brusture în clasorul pe care-l făcusem pe când căutam printre frunze uscate de prea mult soare trupuri neformate de proaspete

cu sufletul întors către lume printre firide izbite de stânci, cu ochii zâmbetului de-o secundă pe fața unui necunoscut; am citit într-o carte: \"cărțile cele mai bune sunt cele ce-ți zic ceea

ssss...doarme firea macină...ssss nici un zgomot, nimic nu mă ține momentul acesta nu îmi mai aparține îmi aud firele des-creier-ate des-făcute aruncate în patru zări devenite un corp

ne uitam cu jind la corpul neterminat al zilelor tropăite pe scările palierelor, își intindeau ropote hohotite peste bloc părăsit,iar zidurile așteptau descarnate umbrele ce le încălzeau

spuneam odată că sunt mulți oameni care cresc în jurul meu zâmbeam, pentru că ei și eu eram alge și ne împleteam amețitor în jurul corpurilor tuturor credeam că altfel nu poate fi, că nu putem