Elena Aprozeanu

Pe mal de zori când norul alb deschide pleoapa-n țărm de vis coboară lin pe murgul său în creasta valului promis Un soare blând răsare-n noi cu verile născute-n cer ne

În capcane-am prins o chemare mută, Iepuri mici dansând pe creste de povești, Adormeam pe nori visând că-n brațe-mi ești Și eroii-n sânge i-auzeam cum cântă. Milenară, vara, în piele ne-a

am pus țigara-ntr-o cutie să-ți amintească ea de lunga mea călătorie spre tine... undeva că am ținut o clipă toată iubirea într-un fum când rostogolul dintr-o roată ni s-a oprit în

Între două ninsori piramide suim, Între două zidiri ochi de cer se deschid; Timpul cește-n aluat, nu visăm, nu dorim Noaptea-i lungă și-n zori șerpuiește perfid. Esperanto s-a stins, se anunță

adie sălcii peste lac și pescăruși plutesc sub vânt în iarba verde se desfac de-aramă foi dintr-un cuvânt fotoliul rece încrustat în piatra-n care m-am oprit privește trist cum un

În chip de brazi îngerii vin Împodobiți cu zurgălăi, În sanie, cu sacul plin, E Moș Crăciun, prin munți și văi. Pune, mamă, nuci în brad, Mere coapte în ajun, S-a luminat și fulgii cad, Iar

Acritura face gura Cu poeți de gen Pelteanu Își înfipse muza coada, De-am fugit pân’ la Deleanu Să mă dreg prin Þiganiada. La birt, mai dăi! “Hai fetițo, adu-mi vin De pe dealul

Toamnă dulce și amară vii la mine-n prag de seară mă ademenești c-un vin să îl picuri pe-un suspin, eu te mint că îl voi bea și îl vărs în urma ta în pământul

Făclia din trupu-mi e vie întoarsă-nspre el în târziu ce veste mă doare și știe privește-nspre zări și nu știu. Cu teamă de noi și de cine am dus un război infernal? El pleacă și-n mine se

Nopțile cu lună plină Din polarul meu ținut Se destramă fără vină Așteptând al tău sărut Vii ca o felină Mi l-ai dat în mii de vise Pe sub stele colorate Sub

Un roș amurg și un pian tăceau pe iarba adorată, ca timpul dus fără durată pe chipul tău olimpian. Priveam pe-ascuns cu ochi candid, mă fulgera un gând hapsân, era așa un ceas păgân ne

Poate-am greșit că ți-am tot spus de mii de ori că te visez, că-mi poți opri pașii spre-apus, să ne întoarcem către miez acolo unde-au stat cândva suspensii-n puncte risipite, între un sud

Găseam în ochii-ți o lumină Și-n trupul tău căldură-aveai, Credeam că-n vara ce-o să vină Plecăm din noi cu flori de mai. Un fulger taie țesutul drum, Ne-aruncă-n mări de compromis, Te-am

Tu știi de ce se-nalță stâncile din mare? Când norul alb surâde-n razele de soare Atâtea lacrimi se pietrifică din sare Cu zbuciumul din țărm al

Dacă-n apă cad nimeresc în iad Păcătosu-neacă zilele pe rând, Credinciosu-noată și se roagă-n gând. Păcătosu-l roagă pe înger să-i mai Dea un bol de apă să-noate spre Rai. Mita la

În palma iernii-albastre Ne colindăm cu dor Ca frunzele sihastre: Plutiri din nor în nor. Un brad, o nucă, mărul, Gutuia și o stea Alcătuiesc decorul; Tu ești povestea mea! Crescut copac

Unora le place luxul Filantropici peste poate Au cuvinte mari în flux, Conturi au, nu vor bucate, Cerșetorii sunt de lux. Poetul rupt în pene Ești poet și scri candid, Epitete ai sub

Era-n primăvară, cu poarta înspre rai, Cu norii albi căzuți în insule, pe lac, De vântul se-ntețea, în coamele de cai, Petale violet zburau... de liliac. Când vară îmi era și norul