Ela Victoria Luca

tată, nu am știut niciodată că anii mei devin mai grei
decât urmele tale împământenite
și nici că drumul acesta îl vom bate împreună sub clopote
eu cu tălpile tu viu doar în sufletul meu
azi am creștetul acoperit a înlăcrimare
și nici luminile nu le mai văd
m-ai orbit, tată, atunci când te-ai scoborât în adâncuri
aștept să te privesc înălțându-te
așa cum așteptam băiețandru la poartă
când ostenit îmi aduceai pită din vatră și îi lăsai mamei
sărutul cel zilnic pe frunte, apoi surâdeai
tată, amintește-ți de mine când ți-e hoinar sufletul
uneori e crud pământul și nu mai îndur îndurarea
și tac în plânsu-mi

Ovidiu, e scris cu ochii încet, acum. Fiindcă firul celor duși este nesfârșit, și știu ce înseamnă să îi pierzi așa, unul câte unul. Singur, nu, decât pentru câteva clipe în care lumea își întoace pământul afânat de sufletele alor noștri.

Ela

Luminile în-firate prin a noastră întrupare se duc mai departe, luând din noi poate urmele spiritului. Și acolo unde se duc se prefac în ceva sau altceva, niciodată nu am știut cu exactitate și nici nu are sens. E timp pentru toate. Cât de prețuită e viața aici știm atunci când șirul negru al înmormântărilor nu se mai termină... Mulțumesc, Magdalena, atingi parfumul calei cu prețul secundelor vii.

Horea, ai simțit pulsul cuvintelor, s-au scris singure aproape, eu nu știu cum gândeam sau ele mă gândeau pe mine, sau pur și simplu e acea stare anume în care toate îți sunt limpezi după ce un timp erau disipate ori ne-luminate. Mulțumesc pentru că ai păstrat ultimul vers.

Ela

Îmi place să regăsesc secunda din trupul poemului, cea prin care pășești fără pantofi, ascuns, ghemuit în lumina cea care vede înainte de a avea ochi.
Doar două mici hiatusuri: \"iată-tărâmul\", ar merge mai bine: \"privește tărâmul\", pentru a evita repetiția Tă-tă. Și e tastat eronat cuvințelul \"tarnsformă\". Îți spun eu, tocmai fiindcă sunt măreață în erori de tastat. Așa măcar mă învăț și eu minte. ;)
În ansamblu, acest mic poem despre eternitate mă face să revin un pic la viața cea de lumină.
Mulțumesc.

Ela

și hai să uităm că suntem actori
euul tu tuul eu
și mereu bessame
passion para la eternidad
și rolurile noaptea sunt singure

euul tuul râd și apoi se iubesc muuult
grație lor celor de prin stele
care ne-au amintit
cum scena de aici este prea strâmtă
și ne agățăm încă de o cortină
ce se lasă prea jos

dar tu eu plecăm mai departe
trecem strada fortunei
și hai cu mine în leagăn
să îți amintesc cum eram copiii
lacrimilor și sărutărilor noastre

te ții bine?

Da, Alina, tu tare frumos te ții.

Ela

De-ar fi roșu dinspre verde
De un basm m-aș învârti
Să nu mai am loc de veghe
Ci lumină a-nflori...

Mulțumesc pentru imagine, cred că voi broda curând o altă poveste pe marginea ei.

Ela

Carmen, e o lege a firii pământești, o orânduire firească, de când lumea pieirea asta, dar uneori, uneori când ți se duc prea mulți în prea puțin timp, când mai ales ai tăii de suflet se duc și alții sunt pe cale de a se stinge, te apucă așa o lăsare de eternitate pentru a ține în tine măcar o clipă albastră, atât, cu orice preț. Mulțumesc, cât despre sensurile acelea, tu le vezi deja.

Alex, fiindcă ai simțit la anii tăi, și în trup, și în suflet, și în spirit, aceste versuri înseamnă că ele îți transmit ce simte autoarea de prin pruncie, uneori împăcată, alteori cu multă durere, adesea cu ambele în cele două mâini. Mulțumesc, viața este a ta.

Adina, clarul de pământ aș dori eu să-l înțeleg odată și-odată, căci tare obscur pare uneori, și totuși nu știu cum, dar oricât ne-ar îngropa, el, pământul, pulsează a viață. Acesta este un adevăr de când lumea. Care lume o fi fost înainte, nu știm, mai departe ce-o fi uneori întrevedem, ni se lasă o imagine, un presentiment sau măcar o iluzie. Avem dreptul să ducem trupul mai departe, cu toate cele ale lui. Mulțumesc că mi-ai permis să ies din limitele lui cumva, cu un zâmbet.

Ela

Simbolurile sunt din basme, prea bine știute și de copii. Sticla opacă, fiindcă ea conține licorile sacre. Peria magică, ce trebuei aruncată pentru ca pădurea să își deschidă cărările să poți străbate drumul mai departe.
Iar iubirea uneori e o poeveste sau cel puțin așa este pentru nouăzeci și nouă la sută din oameni. Acel unu la sută, crede-mă, paote exista. În rest, iluzie, fantasmă, scenariu, dorință de iubire și așa mai departe. Și aici nu de statistică e vorba, cât de abia posibila posibiltate de a trăit iubirea, așa cum o vedem, citim, închipuim, auzim, simțim etc.
Un râu, mai departe okeanos.

Ela

Povestea aceasta este despre un land, acolo udne regina își uită trupul în cuvinte și se lasă topită fără a aștepta oamenii vânturilor, căci e vreme de răsărit. Cactusul e doar o iluzie. Cele trei litere se vor în-sufleți abia după ce plumul a ars.
Cât despr sămânța de porumb, precum spuneam și în alt comentariu, esența este acceași: ori plumb, ori porumb, tot metamorfoza le așteaptă cumva, cândva.
Iar ca să înțelegi cum zboară gândurile astea prin eter sau astral ;)), eu seara când citesc printre poeme, ronțăi uneori porumb prăjit. Îmmm, good taste.
Mulțam, DespoT al scenelor, bun regăsit.

Ela

Virgil, Daniela, bucurați-vă de spiritul creator ce vă este dat și vă lasă în lumea asta printre noi cei ce ascultăm glăsuirea voastră.
Mulțumim, Alma, pentru căile deschise poeților în adevăr.

Ela

Am pus un h mut și acum invizibil, îmi voi lua rolul în serios, conform tradiției. Mereu am citit cu h, I don\'t know why...
Ela

Citesc în palme deschise chipul celui smerit și sfielnic picur rouă peste albe petale de cală. Acolo îmi amintesc că mi-am lăsat mama. Mulțumesc, Corneliu, pentru prilejul de a citi acest mic parfum de contemplare. Îl aștern acolo unde cândva lăsam câte un aforism, știi.

Ela

Poetul, ca orice omenaș ce își lasă în creație rostul, simte pasărea în zborul privirii lui, lasă șarpele să își muște coada, și merge tiptil pe lângă casele fără acoperiș, visând să devină om al vântului, pentru a-și găsi albia în etheria. Mulțumesc, tu atingi cuvintele cu inima neîntortocheată.

Inundat de durere, omul cântă-n clopotul inimii dorul de după pierdere, se lasă-nmormântării, încercând însingurarea până la ultimul licăr de privire. ce dus este, ce departe, ce perfid e jocul morții, ceasul nu mai bate nici măcar ra sfârșitului, doar acolo, undeva, clopotul ne amintește lumina.
Ovidiu, îndrăznesc să te rog să revii asupra versului doi din prima strofă, e ceva muzicalitate pierdută: \"din inundația de durere\" - din-in, da-de-du... Și tu asculți adânc cuvintele, vei auzi ce îți spun.

Se spune că raiul este în sufletele noastre, acolo rămân cei ce nu mai sunt pe pământ, dacă îi iubim, și astfel moartea perfidă își tocește coasa ori pleacă mai departe cu capul în jos. ;)

Ela

Tărâmul acesta este aproape pustiu, cât timp încă poate răsări măcar și cactușii roșii. Poate că topirea la flacăra albă a unei regine sau a alteia va face pământul roditor. Apoi, oamenii vântului poartă semințele. Ei ar ști când să presare și unde. Și casele fără acoperișuri, sunt cele care primesc coborârile din cer. Copacii morți, închipuie-ți, ai văzut măcar pe o pljă, măcar o dată, sălcii uscate, trunchiuri de copac secătuite, uscate, fără pic de sevă. Și ei, ca și noi, pier. Până când va fi găsită licoarea. Mulțumesc pentru gândurile scrise, ai intrat în vis și l-ai dus mai departe.

Florinule, când soarele îți află țărmul, oamenii vântului aduc cu ei feliile de roșu. Pe tăcute, apele se fac din cuvintele vii, căutând timpul prielnic pentru trecerea copiilor lumii. Iluzie, da, ca și cuvintele deghizate. Mă alină trecerea ta, e ca și cum ai lăsa un foc alb spre a arde plumbul literelor. Mulțumesc, la bună să ne fie.

Ela

Și cel ce vede și cel ce nu vede, simte grâna fără sângele pământului, o simte doar atingând-o cumva. Printre noi, așa a fost lăsat, să pipăim literele întotdeauna, ca să le simțim pulsul. Tu l-ai simțit, Andu, fiindcă altfel Dumnezeu nu ți-ar fi lăsat pe cale pâinea aceasta despre care scrii. Mulțumesc pentru aceste fâșii de pământ în care încolțesc câteva luminițe din grâu.
Să purtăm un nume, Bobby? Amintește-ți, oricum te-ai semna, eu tot Andu rostesc. Alege tu mai departe. Bob by what? Grâu? Ou... grain de sable? As you wish, your highness, is the same essence.

Ela

frigul sunt eu sau mi-e în sine, în toate cotloanele, în orice respirație, în interstiții, în fibre de trup, în linii de suflet. simt frigul acesta Ioana, ca pe un mine însumi prea bine așezat ca să mai plece curând. e un pol nord nedezghețat, sau e un frig din alte cruci.
simt la fel. nu am putut să fiu caldul.

ela

Îmi permit doar mici tușe, să nu fie cu supărare, tocmai fiindcă am privit mozaicul.

nu-ți pot vindeca sufletul
nici măcar nu-ți pot restaura visele
de mă vei lăsa
voi aduna ciob cu ciob
și voi crea cel mai frumos mozaic
din mine...

Cel care vede lumea prin tine își așteaptă mozaicul.

Ela

Măiastra își lasă uneori aripa deasupra chipului meu, apoi își înalță zborul, fiindcă trecerile prin lume au umbletul lor nefiresc uneori. Îți mulțumesc pentru Vinea, e una din poeziile pe care le-am prins în gând prin anii adolescenței. Regăsirile au ceva din parfumul fără timp.

Cu scuze adresate celor care au citat din versurile mele, așa cum erau anterior, în urma propriilor mele constatări, precum și a comentariilor bine rostite pe care le-am primit anterior, am modificat pe alocuri poemul. Nici acum nu îmi este mulțumită inima, cu atât mai puțin gândul, dar îl las așa deocamdată. Mulțumesc.

Ela

tu îi vii și tu îi pleci
cum se cade de cu seară
doar un \"i\" tu să mai treci
la un verb ce stă să piară;)

Dalba, Magdalena, Răzvan: voi ați intrat în \"atmosferă\", ați prins personajele în suflet, ați intrat în valsurile ideilor, în mini-metaforele și acordurile de aici, simțind fiecare câte un sens, ori poate întreaga \"melodie\" a ceea ce încercam să transmit. Mulțumesc, vă aștept și când am dezacorduri, fiindcă le am.

Liviu, ai dreptate în două locuri și mai puțin într-unul singur. Da, tehnic să zic că am reușit ceva. Sfârșitul e slab, într-adevăr, am realizat și eu astăzi recitind poezia, deja cu alți ochi. Rima a fost complet involuntară, mă bucură că ai înțeles, însă îmi pică trosc rău \"manelist\", fiindcă cel puțin tu știi bine că acest stil nu mă prinde nici conștient, nici inconștient. Dar așa ai ales tu să caracterizezi rima aceea, disonantă de-a dreptul, și din cauza căreia mi-am tras și eu un perdaf mai devreme. În plus, da, chestia cu greierii singurătății îmi sună acum anapoda, voi reveni asupra textului, fiindcă e ceva aici ce merită lucrat și așezat bine. Mulțumesc, acesta este genul de comentariu pe care îl aștept uneori, ca să mai ies din cercul închis în care mă simt. Ai deblocat ceva esențial. Rămân datoare. ;)

Andu, te contrazic ușor;): e un poem mai degrabă prea-simțit, adică au venit așa deodată ideile și trăirile, și imaginile, și ritmurile, ca-ntr-un caleidoscop, în viteză luminică, încât greu mi-a fost să le așez poetic și să le redau într-o formă estetică, fără a le diminua substanța. L-am trecut prin multe versiuni înainte de a posta, lucru rar în ce mă privește. de aceea se văd stângăciile, le cunosc, eu dacă mi-aș comenta acum acest poem - ceea ce am făcut pe la miezul zilei - n-ar mai ieși decât 5 versuri, și acelea modificate. Epitetele nu se împotrivesc. Am încercat să reliefez un paradox, mai bine spus mai multe paradoxuri, dar cred că a ieșit un amalgam greu de simțit de cineva care vede limpede și se poate situa pe registrele în echilibru instabil al afectelor. Te rog să vii acolo unde este ceva de șlefuit, de schimbat, de prelucrat, de rearanjat, fiindcă mă ajută. Repetiția în poezie, tehnica etc. pot fi la fel de dificil de strunit ca și repetiția înaintea unui concert sau a unei piese de teatru, a unui film etc. Cu atât mai mult cu cât ceea ce lași pe hârtie are și rădăcini sufletești undeva. Rămân mulțumită de faptul că te-ai alăturat aici, spre a mă trage un picuț de prin ambiguități lirice și creative. În fond, toți știm ce înseamnă asta, fiindcă se constată de la o vreme aici pe site cum ne încearcă astfel de blocaje. Și e bine să ne putem aduce părerile constructiv, pentru a \"mișca\" înspre creație, nu doar spre așernere de cuvinte.

Recunoscătoare vouă,
Ela