Ela Victoria Luca

și uite așa din putreziciune tu faci frumosul, și uite-așa dumnezeirea cea nespălată se face înzăpezire de cuvinte, iar tu Poetule, te rog, amintește-mi mereu cum este când scrii doar respirând. Fiindcă nu plec acum fără a doua strofă, îndeosebi primele ei versuri:

\"se alegeau urmele se subțiau tălpile
vertebrele se preschimbau în coloane
spre primăvară puii însimțirii
se minunau că n-au murit de foame\"

La bune urme, apele cele ce subțiază tălpile Domnului.

Ela

Terapia prin însingurare făcea bine, pe vremea când, copil, se găseau meridiane de o anumită culoare, rogvaivuri de stări ce interferau pentru a da viață. Până când „macerate” de atâta lăsare în apa sâmbetelor, iar „târâș-grăbișul plantei otrăvitoare” era simțit în orice interstițiu.
Intersant joc de cuvinte pe tema morții care își are lăcașul în noi încă de la începuturi. Cu atât mai mult într-un discurs ludic, ce percutează prin intensitatea stărilor primare ce anunță, totodată, sfârșitul.
Pe retină rămâne, inevitabil, un grupaj de versuri ce merită reluat înainte de orice prag al evoluției interioare:
„o creangă uscată bâjbâia prin verdeață până dădea de fața ta
și rămânea nemișcată
în poziția șarpelui pregătit de hipnoza finală.”
Imaginea maladiei revine, prin întoarcerea în cadrul „spitalului”, pe motivul apei, care aici deja nu mai are valență tămăduitoare, aici sensul este de absență, deja umbra apelor vieții. Cu atât mai mult cu cât este precedat – motivul – de un colaj de versuri „cântecel de copil”.
„gol paharul. gol paharul pe dinafară. pleoape muiate în sare. ape. adăpători.”
Strofa următoare pare iar un joc, însă simbolistica piciorului și a degetelor mare-mic ne trimite deja la urmă, la ceea ce rămâne din trecere, la amprente. Verticalul, cel ce nu poate fi atins decât atunci când„se pare că ne-am lecuit. acum putem suferi cu adevărat.”
Ultima strofă și finalul pentru mine rămân valori definitive. Deosebită cromatică, asocierea polisemantică din sfera aceluiaș cuvânt (broscărie, broască, broscuța), toate cuprinse circular, nu, greșesc, spiralic, pentru a atinge în cele din urmă transcenderea de la o stare „nescrisă”, otrăvitoare prin însăși esența ei. Dialogul se poartă cu sine însuși, chiar dacă acel „tu” pare a fi „martorul mut” la întregul itinerar prin timpurile trăite.

„sala de așteptare. craterul scrumierei.
ușa cu mâner de aur și broască de-argint.
monotonia de dincolo. și tu pe scaunul verde-chihlimbariu de masă plastică
și deodată – mirosul acela otrăvitor de poezie nescrisă. »

Aș fi modificat \"semne demențiale\" din versul 2 strofa a 2-a; \"pe mine că cu mine\" din cântecelul de copii, precum și acel \"pleoape muiate\". :)

Tiltul (însoțit de subtitlu) este cvasi-criptic. Ce avem mai de preț din noi înșine, bine închis, bine măsurat, bine păstrat: propria noastră viață.

Un poem deosebit, unul dintre poemele pe care le-am citit de câteva ori și de fiecare dată am descoperit altceva. Un poem despre care aș scrie pagini întregi. Și care indubitabil, rămâne Poem.
Felicitări, Nicolae, bun sfârșit de an, un bun pas poetic mai departe.

Ela

Ion, nu știu cum-necum, dar soldățeii ăștia de plumb sunt una, iar copilul acela ce desenează figurine kaki e alta, iar tu ai văzut poemul ca și cum ar fi o nuntă din urmele de plumb. Mulțumesc pentru buna vedere, corectat. Semn că îți pasă. Te mai aștept.

Ela

Domnul este Jucătorul, noi suntem cei ce aspiră la a judeca. Noi încercăm să pășim înalt, dincolo de limitele noastre, uneori avem o călăuză, alteori un templu, de cele mai multe ori uităm să mergem cu bunul simț la braț. Pentru că aotimpurile și timpurile își împart oamenii, pentru că oamenii își împart ceea ce totuși nu etse al lor. Și pentru că Domnul ne privește pe toți și ne lasă totul, doar noi putem sau nu alege.
Mulțumesc pentru rezonanța la fiecare citire.
Ela

Ion, Bella, tare mi-ibinie să vă regăsesc dând binețe aici, mai ales când este vorba de anumite poezele. Mulțam, darul e citit-primit.

Emilian, no, bun regăsit. Uf, acu ai lăsat aplmele și ai luat \"matista\" (așa ai scris :) )în final să ștergi ochelarii de la atâta \"perfecțiune\" de femeie și de la atâta \"scoarță\" de scorțișoară. No, las că ai tu multe încă de văzut, folosește doar aceeași privire haios-văzătoare. Cele bune și, oops, aici scrie exit, eu prefer exist.

Claudiu, între mine și Alma sunt asemănări (desigur și și deosebiri) pe care le (re)cunoaștem de un an, atât în scris, cât și în multe alte sfere ale vieții ăsteia. Eu, de la o vreme, de prin septembrie, anume după re-venirea pe site, mi-am propus să scriu așa cum sunt. Desigur, încă nu mi-e ușor, fiind un site. În articole sau cărți asta se vede mult mai clar. Și aici este vorba de una numit portret de femeie, așa cum o văd eu (vezi numele în subsol) și care îi este dedicat de ziua ei. Mulțumesc, chiar și primele două versuri contează că ți-au plăcut.

Ela

Mulțumesc mult pentru aprecieri, vouă, tutror. Fiind o poezie dăruită, las cuvintele mele așa, în surdină. Pentru că v-a plăcut îndeosebi și pentru că vă aștept mai departe.
Drag, Ela

Dinspre un poet deja consacrat, în ale cărui poezii abia mi-am reflectat chipul zilele trecute, acest gând sincer înseamnă mai mult decât orice stea. Și asta nu e \"vina\" mea, ci a celui ce citește: e \"vina\" de a vedea frumosul. Mulțumesc mult.

Ela

\"iubesc
doar cât să nu mă pierd
într-o poezie neîmplinită
fără să ofer cadouri
care m-ar putea arunca și mai adânc
în mine însumi\"

Lacrima aceea din care se alăptează umbrele tale, laptele acela în care se scaldă poeziile, renașterile de după prăbușiri, tot Nietzsche și tot Eccho s-ar lăsa cufundat în ale tale lăuntruri de lumină. Ca și cum nici o înfățișare nu ți s-ar potrivi, căci tu nu ai cum fi înfățișat.
Mulțumesc pentru că ai scris despre cele nescrise.

Ela

Aș fi început tabloul acesta poetic cu a doua strofă. Așa simt eu începutul. prima pare că vine din altă sferă sau are altă culoare.
Apreciez nuanțele de la bleu ciel-ul perfecțiunii celeste, ascunse în piatra magică a fericirii, la albul trandafiriu al prietenei cu Chagall, trecând prin verdele-iederă al versurilor în care poeta rămâne în ea însăși descoperind
\"ploaia în camera aceea dintr-un vis color
în care doi protagoniști se sărută fără cuvinte
scenă desfășurată în relanti\"

Finalul este un epilog la acest film interior, creat din tablourile anterioare. Frumoasă îmbinare de cadre, ca și cum poetul s-ar picta pe înuși nu din cuvinte, ci din esența fiecărui cuvânt. Desigur aici predomină \"tristețea ambrei topite\".
Cred că între două tăceri stai tu și deschizi încet-încet cuvintele, ca la o expoziție de impresioniști încă nevizitați de poet.

Ela

Așa interpretare - să fim serioși, nu e critică - rara mi-a fost să citesc. Dar limita asta umoristico-caricaturală (co-ca nu e cacofonie) te prinde bine și zău, hai să nu scuipăm în palme. Mulțumesc.

Ela

oranjadă la micul dejun după ce îmi bat capul
cu piramida nevoilor bazale mai ales
și apoi ce să mă mai fac matrix mi-ajunge
cu atâtea ecuații o să ies la pensie pal
mai bine trec la mall și agăț o crăciuniță
cochețică cu un ho ho ho ho hoooo de câteva ori
să nu moară de frig eschimoașa lu\' tata
că apoi îmi îngheață nasul perpendicular
și nu o mai pot săruta cu passion mi amor
și vai de iguana inimii mele o să râdă
și cățelul lui pavlov când o să vadă
beculețul roșu de atâta stat degeaba
la tribunalul sărbătorilor nereligioase
unde totul dar absolut totul este adjudecat

Sărbători luminoase și inimă inspirată, Bodogănelule!

Ela

Se dorește a fi o poezie de sine stătătoare. Și, da. Faptul că este dedicată cuiva, are un sens. Cel pe care l-ai intuit. Mulțumesc.

Miruna, din elementele de vid se poate face un cerc, spre a da sens în-doi-rii. Atunci când Timpul o spune. Așteptăm, dar nu la infinit. :) Mulțumesc, știu că ai văzut mai multe sensuri decât ai scris aici.

Daniela, mă bucură că ai dat la o parte stratul de superstiții și ai găsit esența a ceea ce se află aici: în orice blestem există un fir de binecuvântare. Ca pelicula unui film, în negativ. Ca atunci când noapte aici fiind, dincolo este lumină. Mulțumesc pentru că mi-ai dat o bună indicație, acel inelar într-adevăr accentua prea mult o evidență. Am modificat.

Drag, Ela

Andu, cel ce este spre alb-negru scrie în continuare. Noi îl citim în urmă sau acolo unde apare. Întâmplările ce se lasă povestite, abia născându-se, își au numerele lor, aș fi ales să scriu despre viață, m-am gândit că de fapt despre asta am și scris, în negativ. Tu ai simțit ceea ce se află in statu nascendi aici. Gracias.

Aleks, recitesc poezia pe diverse tonalități, nu pulsează disperare, ci doar o privire detașată a lucrurilor și ființelor impare. Ca și cum 1 este primul și ultimul, orice am face. Structura este voit aleasă astfel, pentru a simți interior obstacolele. Doar le avem, întotdeauna, pe drum. Mulțumesc.

Ela

Feminin melancolic, fără tânguire. Feminin fin, apăsând clapele negre ale cuvintelor într-o îndemânare a metaforelor.
Aici starea este dominantă. Fluiditatea versurilor face ca poemul să nu aibă trepte, ci o curgere în cascadă a trăirilor. Gândul rămâne cumva supus afectului, imaginile se înșiră dinspre un \"eu\" rotund spre un \"tu\" filiform.
Remarc:
\"poate că de aceea tot merg prin ploaie și cânt adio te iubesc
și cel mai mult mă enervează când femeile tale mă aud
și improvizează corul\"

Discurs în care sinceritatea lasă loc și imaginarului. Finalul, cel puțin pe mine, mă surprinde. Frumos. Fiindcă mă gândeam la acest lucru în seara asta: oare Dumnezeu are un fel de \"triere\" a îngerilor? Oare în jurul nostru uneori e un înger, alteori un altul?
Poemul tău atinge aici elemente celeste abia vizibile și totuși prezente. Pe filigran de iubire și sfârșit al iluziilor.
Un singur vers cred eu că poate fi ușor prelucrat, așa se aude la citire: \"niciunui lucru nu pot să îi cer să îți uite mâinile\" - \"niciunui lucru nu îi pot cere să-ți uite...\" Mă gândeam că ar evita conjunctivul repetat.

Începutul poemului îmi amintește, în cele trei versuri, că oricât am căuta în noi cuvintele pentru a descrie înnegurarea, cât timp este viu spiritul vom purta \"mașina răsăritului de soare\".

Ela

Interesant. Ai văzut culoarea. Ai înțeles jocul. Ai lăsat mașina de scris de pe retina mea, acolo unde îi este locul, și ai remarcat că mișcarea este imprevizibilă. Eu îți arăt acum de unde a început totul azi, ca semn că îți mulțumesc pentru cum priv(m)ești culoarea mea.



Ela

Senzitiv și aproape dureros, ca-ntr-o sărutare până la pierdere de sine. Poemul unei iubiri fără limite. Învelișurile interioare se desfiră, pielea deine inutilă, memoria își are paznicul negru. Însângerare necesară. Creației, fiindcă:

\"cuvintele mi-au înlocuit tegumentul și carnea
am devenit de un lirism prea ușor și fluid\"

Mărul acela pe care îl rozi sunt cuvintele scrise. Lăsate din tine, nu atât pentru a le da viață, cât pentru a le simți trecerea. Și apoi, atingându-le, să devină spirit. Ce moarte frumoasă în poezia ta.

Ela

Interesant că ai atins punctul dur al poemului: trupul ca o maculatură. Dar și punctul viu, versul citat în final. Doar cum ar putea sta locului noaptea? Cred că îi simți mișcarea până-n limitele ei imposibile. Mulțumesc. Și eu mă mir uneori, da.

Ela

Mulțumesc pentru părere, a intrat când eu răspundem Getei Adam. Interesantă trimitere, voi căuta.

În timp ce tu tocmai lăsai acest semn, eu tocmai schimbam în ultimul vers: țipătul. Nu știu ce mi-a venit cu repetiția aceea. Cred că monocromaticul a fost prea intens. Mulțumesc mult.

D