Trezoreriile

Nicalai nicalaevici pun pe masa aceasta paharul plin luna la juma de pătrar ceva pomi tufe liliac neânflorit un cântec de vai vedrai primit de la a lui lazăr ceva din de prin lume strâns și toate acestea pentru cântecul Ba chiar de steluțar și steluțat nu mă las că am lăsat pentru cine a putea pricepe din limba mea argumentele că și când pe când am să mor o să rostuiesc vorbele cam tot așa și tu înțelegi bătrâne că ești mare

Terapia prin însingurare făcea bine, pe vremea când, copil, se găseau meridiane de o anumită culoare, rogvaivuri de stări ce interferau pentru a da viață. Până când „macerate” de atâta lăsare în apa sâmbetelor, iar „târâș-grăbișul plantei otrăvitoare” era simțit în orice interstițiu.
Intersant joc de cuvinte pe tema morții care își are lăcașul în noi încă de la începuturi. Cu atât mai mult într-un discurs ludic, ce percutează prin intensitatea stărilor primare ce anunță, totodată, sfârșitul.
Pe retină rămâne, inevitabil, un grupaj de versuri ce merită reluat înainte de orice prag al evoluției interioare:
„o creangă uscată bâjbâia prin verdeață până dădea de fața ta
și rămânea nemișcată
în poziția șarpelui pregătit de hipnoza finală.”
Imaginea maladiei revine, prin întoarcerea în cadrul „spitalului”, pe motivul apei, care aici deja nu mai are valență tămăduitoare, aici sensul este de absență, deja umbra apelor vieții. Cu atât mai mult cu cât este precedat – motivul – de un colaj de versuri „cântecel de copil”.
„gol paharul. gol paharul pe dinafară. pleoape muiate în sare. ape. adăpători.”
Strofa următoare pare iar un joc, însă simbolistica piciorului și a degetelor mare-mic ne trimite deja la urmă, la ceea ce rămâne din trecere, la amprente. Verticalul, cel ce nu poate fi atins decât atunci când„se pare că ne-am lecuit. acum putem suferi cu adevărat.”
Ultima strofă și finalul pentru mine rămân valori definitive. Deosebită cromatică, asocierea polisemantică din sfera aceluiaș cuvânt (broscărie, broască, broscuța), toate cuprinse circular, nu, greșesc, spiralic, pentru a atinge în cele din urmă transcenderea de la o stare „nescrisă”, otrăvitoare prin însăși esența ei. Dialogul se poartă cu sine însuși, chiar dacă acel „tu” pare a fi „martorul mut” la întregul itinerar prin timpurile trăite.

„sala de așteptare. craterul scrumierei.
ușa cu mâner de aur și broască de-argint.
monotonia de dincolo. și tu pe scaunul verde-chihlimbariu de masă plastică
și deodată – mirosul acela otrăvitor de poezie nescrisă. »

Aș fi modificat \"semne demențiale\" din versul 2 strofa a 2-a; \"pe mine că cu mine\" din cântecelul de copii, precum și acel \"pleoape muiate\". :)

Tiltul (însoțit de subtitlu) este cvasi-criptic. Ce avem mai de preț din noi înșine, bine închis, bine măsurat, bine păstrat: propria noastră viață.

Un poem deosebit, unul dintre poemele pe care le-am citit de câteva ori și de fiecare dată am descoperit altceva. Un poem despre care aș scrie pagini întregi. Și care indubitabil, rămâne Poem.
Felicitări, Nicolae, bun sfârșit de an, un bun pas poetic mai departe.

Ela