Ela Victoria Luca

Virginia, da, stim cum creste frumusetea si e tot mai greu sa pluteasca la suprafata apei-lume.

Doru, extazul de o clipa isi are pretul indiferent de apele prin care treci, ceva neindurator si de frumos, si de urat ne face sa il simtim tot mai intens.

Pașa, lăsăm sofisticăriile acolo unde si-or mai avea locul. Forta de a te inalta din mlastini, dintre indiferente sau altceva mult mai greu este poate unul dintre sensurile de a fi. Ah, cum m-as mai certa cu Cioran acum :)

Liviu, apai, intelegerea aceasta are si ea rost daca cel care iubeste se scalda intr- singura apa, atunci cand iubeste. Restul, mâluri-mâluri.

Dumitrita, ai si tu dreptate cumva. Tot mai rar cei ce iubesc esential, tot mai rara fidelitatea fata de cel pe care il iubesti. Si-apoi, fiecare cu straturile si bulele lui de iluzii.

Cristian, apai bine-ai facut de te-ai dus la melodia ceea, ca are si ea multe de spus despre pamantul cesta si oamenii lui.

Alexandru, e cu egrete aici, irisul plin de egrete. Nu aveam cum uita r-ul, daca despre el ar fi fost vorba in sensul versului-vâslă.

Marius, și reciproca este valabilă, despre cum curg ele mai departe să vedem.

Cătălin, tabloul are cumva conturul pe care l-ai perceput, dar sper să nu fi fost atâta amar după explozie și să se ducă oftatul cela pân la urmă. Să rămâi cu frumosul.

Alexandru, apăi cu regret și cu egrete spun că nu pot vedea fără acel final, acolo e o întorsătură pe care așa o vrut ceva din apele textului să o ia. Pesemne așa s-o pus ea stavila.

mulțumesc tuturor,
ela

silvia, sper sa fie un bun vant al schimbarii, pesemne indepartarile si retragerea din lumile vechi ne intorc la noi insine.

ion, uneori fiecare lucru pe langa care trecem ne vorbeste. sau parca dintr-o data incepem sa vedem cu adevarat dincolo de simboluri.

carmen, nu stiu care este vara mea sau viata mea, dar marea mea sigur stiu ca imi ramane, indiferent de ponton si de distante-apropieri. vaporul nu asteapta prea mult.

ioana, straniu ca o dragoste netraita sau ca o fiinta neintamplatapana la capat.

eugen, m-as retrage intr-o astfel de lume, unde numai apele fac drum si numai cerul da sens. e necesar doar un acoperis. rezistent la furtuni, desigur.

ionut, ca o pelicula totul aici, iar in ultima strofa se deruleaza lent, parca sa nu lase femeia sa alunece, nici rochia, nici sa devina trena ultimului vapor.

vad, suntem mici accesorii ale lucrurilor din viata asta, suntem prelungirile ei minuscule, doar noi ne impaunam ca si cum am fi grandiosi, mareti. o, nu, suntem fiecare o trena, o manusa, o bareta, un chipiu, un buton, o bratara samd. si mergem spre niciunde, cum de acolo venim.

vali, vara poarta numele strigat cel mai ades in gandurile noastre. si nu ne apartine, cum nu ne apartine nici bratul apelor dulci, nici matca marii.

alexandru, frumusetea este a locurilor, a lucrurilor, noi doar o vedem/primim sau nu.

serban, cand ajungi acolo, aminteste-ti si de mine o secunda. si deschide bratele cat orizontul sidefiu.


multumesc frumos tuturor,
ela

mi-a plăcut mult ceea ce spui despre zbaterea fluturelui, chiar asa cum ai numit, un masochism al lui, desi pare multor oameni probabil bizara expresia. dar oare ce zbatere nu cuprinde in ea si acea zvacnire de placere si de speranta ca se atinge lumina?
si daca ar fi doar un cancer al contiintei celor ce sunt constienti, ar fi inca bine. dar exista o maladie a spiritului, mult mai nociva, mai devoratoare, de care din pacate nici nu putem avea vreo zbatere a constiintei, si ne lasam, fara ca macar sa o stim, prada ei. si acest pret il platim pana la capat.
multumesc, ela

Vad, sunt timpuri care ne fac sa vedem lucrurile mai clar sau lucruri care ne deschid bine ochii asupra timpurilor, din trup/suflet/gand, din tot. Da.

Camelia, tu ai mers pe ideea aceasta fiindca este un adevar peste care nu avem cum trece, oricat am incerca sa inchidem ochii sau sa negam. Schimbam atat cat este posibil, da. In realitate, nu stim mai nimic.

Multumesc frumos,
Ela

daca poemele cu Uratii sau Crucile cele 7 au asteptat negrul pe alb si poate mai asteapta, iata ca veni timpul apocalipsei dupa Cozan, din timpul Vasluiului asa cum o lasa autorul sa se intample carturaceste asa si premiata!
si va fi si cu buna editura, si cu buna lansare, asa cum i se cuvine unui adevarat Cozan la debut!
Ave si... Gaudeamus! Bucuria deja s-a asezat cu tine la masa de scris si cu noi la citit!
ela

fiind acum membru remarcabil, rog a nu mai retrage texte, emilia.

îți reușește o estetică a gravului fără să simtă cititorul plumb sau tensiune abia îndurabilă. și mai reușești să găsești o metaforizare care, deși cam barocă în formulare, nu sufocă prin aglomerare. și mai duci și firul semnificativ și semnificant prin tot poemul, lăsând și reverberări ale sensurilor în jur. ți-a reușit și finalul.
plăcut și acest poem.
ela

ca poti lasa asa, daca asta a fost descompunerea discursului poetic pe cromatica afectiva care sa redea absentei corp si corpului absenta, chiar di prin sprijinire pe realitati concrete sau prin alegerea obiectelor sau constructelor poetice care sa vina in contrast (cioburi, masti, sine, zoaie) cu realitatea traita, dorul.
mie nu mi-a sunat bine acel plesnind in cioburi de plastic, ca formulare. ca spargerea tramvaiului numit dorinta/sau a iluziei poate fi aici vizualizata.
ela

va rugam completati in profilul dvs Nume si Prenume, ptr a nu fi penalizata cu -10 pt nume necorespunzator. si cititi si regulile site-ului. multumim

în care reflectările, în ambele sensuri ale cuvântului, se dezvăluie nu atât în logica unui cotidian, cum pare a fi construit poemul, ci în logica unor afecte demult existente acolo, deep inside, și care rămân cumva la fel date, în pofida unei vârste sau a unor realități concrete. afecte primordiale care se metamorfozează continuu și ne rămân pe chip, în ochiul-oglindă al fiecărui cuvânt, al fiecărei dimineți.
să fie un an bun, poemul este!
ela

nu e text-revoltat, ci un discurs-asumare a imposibilului. fiindca nu atat impulsul nervos rupe legaturile, ci faptul ca ele, legaturile, in fond nici nu au existat esential. nu ruptura provoaca moartea dinauntru, ci invers, ea, moartea dinauntru e cea care nu lasa loc legarii si adevarat viului.
multumesc,
ela

lectura ta a fost in sensul arderilor necesare, vitale. si de ti-o fost placuta, apai inseamna ca stii insemnatatea arderii. multumesc,
ela

veronica, c`est vrai. e chiar despre concept/conceptualizare/mentalizare si asa mai departe comentariul tau. e un fel de ”le trop du trop” et ”le trop du vide” care sunt indelebile in orice aparitie a unui cuvant/concept.

doru, asa vin ele cateodata constructiile gata construite si doar se astern. asa vin ele, pe ”bicicleta” si ne scot la plimbare, ne exprima. niste copchii zanateci si ele, cuvintele. ca si dragostele.

multu si mesc, ela

ma bantuie eliade cu al sau spirit. si am eu ce am cu 24 iunie, din strabune mi se trage pesemne. ma iertati, sir, deci
ela

unii fac din kitsch o artă. dar chiar trebuie să știi să faci asta. să fii artistul care trece peste pragul derizoriului. și chiar dacă viața e un kitsch astăzi, există oameni care o trăiesc așa, se poate și muri așa, într-un sicriu kisch, într-un cavou kitsch. și poemul acesta nu doar despre asta vorbește, ci despre dreptul la a renunța la toate. un text în care etica este mai presus de orice artificial. și în care durerea pare o \"ciocolată fierbinte\", un fel de a lua viața ca pe o cireașă amară. chiar și pasajul cu spălatul pe dinți, la care pe moment am mustăcit, își are sensul. dă sens, adică, și gesturilor banale, reflexe, pe care le facem pentru a uita. a ne detașa. un text ca acesta nu ne dă bate pe umăr, ci ne dă un pumn în spate. să ne trezească și să ne uităm bine la umbrele noastre valoroase. sperând să avem aprobarea dragilor noștri, pentru ce ochi închidem când închidem.
ela

ted, pe mine mă uimește încă, de fiecare dată frumos surprinsă, când văd cum interpretul-ochi al tău vede firul de dincolo de convențional sau de manifest și nu doar că merge în sensul lui, ci aduce o mai clară privire în ochiul originar al scriiturii.

liviu, sperăm să nu mai apese încărcăturile purtate de cuvinte, este nevoie uneori de aerare, de volatil chiar, ceva care să planeze în noi, în spațiul textului.

teodor, nici singuri nu rămânem singuri, fiindcă sunt mereu ceilalți din noi, cei care ne compun-descompun-recompun sufletul, le suntem \"vagon\", uneori chiar tren, uneori acvariu sau pur și simplu e bine că el suntem ceva esențial.

corry, decupezi și tu exact punctul critic al cuvântului, cel în care prețul unui loc/obiect/om este nu pentru a fi plătit, ci ptr a fi bine pus, bine păstrat. uof.

alexandru, eu mă încrunt la fiecare text al meu, la majoritatea chiar rău mă încrunt, și nu mă voi împăca prea curând.

eugen, poate fi și în cheia asta de interpretare citit, omul-frate, omul-alături, omul-celălalt, însoțitorul care poate trăda iar \"crima\" lui este cu atât mai greu de îndurat decât a oricui altcuiva. acele 2 versuri, în logica mea, nu sutn forțate, fiindcă așa am simțit de fiecare dată când am văzut un tren plecând: cum mușcă locomotiva aia din evidența unei despărțiri.

ion, nu știu cum ar scrie un navetist sau un pescar un astfel de text, dar știu că am în mine un suflet tare călător, tare hoinar și rătăcitor, și pesemne și cel ce facenaveta ani și ani, și pescarul pasionat care trăiește astfel o viață, știu ei ce înseamnă călătoriile cestea.

mulțumesc frumos tuturor,
ela

sunt intermitențe ale ființării, prin care trecem unii dintre noi, între a și v, iar acele nu fac decât să te mai suspende o vreme, să mai creeze o legătură cu ce iubești pentru a trăi. uneori, emil, așa cum ai înțeles și știi deja, ce este scris nu e nici proză, nici poezie, nici jurnal, nici însemnare. doar cuvinte pentru a fi.
mulțumesc, ela

da, despre o suspendare, urmată de disoluție în celălalt, pentru a te disipa într-un final lumea de aici, de dincolo, o regăsire altfel.
mulțumesc, ela

impresionata de titlu (joc e cuvinte: far_dad... cat de indepartat ar putea fi un Tată?...), cred ca nu avea cum sa poarte alt nume aceasta ”fiinta secunda” ascunsa in poet, admirativa in fata copertei, citind de-a lungul vremii poemele care acum sunt adunate in carte, spun cale buna, de la cisnadioara spre tot mai frumos acestui volum, autorul vad ca stie cum sa ii faca deschiderea in lume.

far far far... dad

ela

nu e usor sa pastrezi albului albul intr-o lume atat de pestrita in tot omenescul ei.
multumesc, ela