mâinile sunt închise azi, nu mai caută

asta-i intensă tare: \"...te retragi fiindcă nu, el nu poate primi o mână albă, întreagă, îndeajuns de vie să îl facă să simtă pulsul de după durere și te înfășori în tine, să nu tulburi, să nu trezești tornada...\".
toată acțiunea se petrece ca un flux care-și așteaptă refluxul în cel mai culminant moment, cum se întîmplă retragerea ceea de la mijloc. iar finalul e doar un continuum deschis, cumva spiralat, împletit între lumi.

... vă iese bine genul acesta de poem în proză, deși observ aceeași tendință de a lega între ele cuvinte care par a fi fi fost clarificate dar nu sunt încă (întrucâtva, comună cu folosirea genitivelor de data trecută): \"e necesară încapsularea o vreme, e bună încolăcirea în jurul propriei coloane\" (pot sugera o schimbare de topică?).

Textul e plin de forță și de o doză de nostalgie și (să-i spun?) regret, deloc excesiv - acesta e un fapt incontestabil. \"E un pic necesară perierea lui\", dar doar un pic - dacă mi se permite opinia-, și mă mai întreb... Oare cum ar arăta toate aceste mici fragmente de poezie... prozaică (o spun folosind sensul etimologic al cuvântului)dacă ar fi prinse într-un colier?

\"oamenii nu pot îndura prea multă trăire pe secundă, sau prea intensă, se prăbușesc, mor în ei, da, le moare sufletul și corpul rămâne contorsionat, rigid, e prea trist așa\"



din proprie experiență zic:

se întâmplă să leșini la frumos, nu glumesc, în sărut sau în orgasm, sau într-o sală plină ochi de tablouri, sau într-o biserică înaltă cu vitralii absolut lila,
leșin adevărat, medicul i-a zis \"absență\" :)
sau pur și simplu când un om zice cuvinte foarte frumoase și simple,
de exemplu \"împreună o să reușim, ai să vezi\"
sau când văd io ceva care mă lasă fără aer, nu știu, sunt tot felul de lucruri,
pline de viață, EXACT LÂNGÃ NOI,
insuportabil de frumoase, care îți generează \"multă trăire\" cum spui tu
\"prea intensă\" cum spui,

dar NU CRED CÃ ASTEA OMOARÃ SUFLETUL
NU CRED CÃ OAMENII NU SUPORTÃ ASTA
dimpotrivă
exact după asta tânjesc
exact asta caută toată viața

dar, ori n-au curaj, ori n-au ochi, nu știu, sunt diverse motive.
sau, pur și simplu, nu știu de ce au nevoie.
sau, pur și simplu, nu știu că această trăire aduce mlădieri trupului,
nu contorsionări,
doar dacă, să zicem, contorsionările sunt FIORI.

:) ce zici?!

ecaterina, nu poți atinge decât ce îți este permis să atingi, mai ales interior.

ștefan, e din culisele oamenilor, multora, celor ce ne trec prin viață. orice apărare este necesară în fața unui \"asediu\", sau unui tumult, sau unui eveniment care schimbă cursul vieții, sau \"strică\" echilibrul. e bun podul, întotdeauna e bun, chiar și cel din mâini făcut.

adrian, nu știu de schimb topica, fiindcă așa-s eu cu topicele. de periat, se mai perie. nu știu nici de voi lega fragmentele acestea într-un tot. greu mă mai hotărăsc.

li, incorect nu cred, dar cumva condensat și ambiguizat. succint, și tot din experiența de viață de zi-cu-zi a acestor lumi, și a altora, spun doar că atunci când omul este într-o \"maladie a spiritului\" (cum spunea Noica), sau o maladie a sufletului, atunci corpul este și el de-vitalizat dez-suflețit (permite-mi cuvântul), și omul își simte sufletul \"mort\" cumva, iar corpul se împietrește, se rigidizează, strânge în el însuși, se chircește, se.. șamd. multe-s de spus/scris, multe deja s-au tot spus/scris, dar mai bine nu aici, să nu ieșim de tot din poezie.

mulțumesc frumos,

ela

M-am tot gandit la textul tau, ieri. E ceva ce e mai mult psiho decat poezie. Asa ca am taiat tot ce era in plus si iata ce a mai ramas. Ma obseda balastul pe o idee inceputa bine si efectiv necontinuata.


e douăzeci și trei iulie, apa se prelinge pe mâini,
curăță petele din oameni, trecutul, eu înot și
mâinile ating aceasta suprafață
îndeajuns de vie încât să simtă pulsul
de după durere sau altceva, mai simplu, un pact
sau râsul cu lumea de aici,
de oriunde


Cam atat, cam asa m-a dus capul sa inteleg ce ai scris mai sus.

mulțumesc, păstrează așa, dacă așa ai ales să fie păstrat psiho/poezia.

ela

Nu poti sa dai buzna in sufletul nimanui,chiar daca ai justificarea ca vrei sa-i faci bine, sa-l ajuti (asa cum crezi tu ! ), aceasta este ideea adevarata a acestui frumos poem, care imi place. Dar a admite ca exista \"maladie a spiritului\" sau \"maladie a sufletului\", este o eroare, pentru ca sufletul, spiritul este de fapt partea din Dumnezeu aflata in noi (de aceea se afirma ca El ne-a creat - sufletul, nu trupul - dupa chipul si asemanarea Sa !). Iar daca admitem ca si Dumnezeu sufera de boli, avem o foarte mare problema (de orientare?)! De fapt, in aceasta frumoasa poezie este vorba de o operatie de purificare impotria vointei pacientilor si \"mana alba\" se opreste inainte ca acestia sa constientizeze binele ce li se face si a se impotrivi, \"sa nu trezesti tornada\" cum se spune cu har. Reactie negativa violenta pe care clasicul Toparceanu o descrie fabulos : \"Ce-ai cu noi,ma / Pentru ce sa dam cu var? \" Dar daca Dumnezeu alege sa intervina, aceste lucruri se petrec altfel, pentru ca Dumnezeu nu are nici o indoiala asupra rezultatelor operatiilor sale. Ajunge sa ne gandim la transformarile celor reveniti din moarte clinica si sa consemnam uimirea savantilor care constatau ca toti cei intorsi din lumina , indiferent daca erau militari brutali, membri marcanti ai crimei organizate sau financiari fiorosi devenisera buni si isi schimbau vietile alegand sa-i ajute pe toti ceilalti si sa nu le faca niciodata rau ! Dar Dumnezeu nu le opereaza si schimba sufletele, ci caracterele ! Insa aici este vorba de interventia unui om asupra altor oameni, nu-asa? atentie la limitarile carmice! Cu prietenie, C

nu operație, în nciiun caz. abia de poți liniști, abia de poți atinge. știi, așa, cum Mâna lui Dumnezeu, susținând pământul, așa cum a sculptat Rodin. aceasta mi-o venit în minte citind comentariul tău. întotdeauna țin seama de limite/limitări/delimitări, când sunt, fiindcă e necesar să fie, în toate sensurile cuvântului. mulțumesc.

ela