Ela Solan

mi-am rupt amintirile din iarna chemărilor când tu ai făcut un colaj de trăiri ambigue, (atât de bine știai să minți), apoi mi-ai smuls un piron de timp pe care l-ai înfipt în zidul

câteodată ațipesc în zilele mele hamac atunci te visez iar pe tine te văd cum faci aerul cărămizi ridici zidul în spatele lui se deschid ochii verzi ușor triști ai mamei câțiva sâmburi de iubire

aceeași stradă același loc obosit bălți de soare arzând pe asfalt și tu oameni sau ce-or fi trec lumina se scurge prin mâini și dintr-o dată mă simt ca-ntr-un computer gigant rătăcind printre

fluturi de gheață se topesc pe umerii goi cu degete calde barbatul atinge neliniștea dimineții alunecă prin ochi într-o lume fragmentată de absențe de temeri de așteptări lumina întârzie să

podeaua atârnă greu sub tălpile crispate în miezul lumii chiar în globul de foc al privirilor trupul se desface fâșii cu un vaiet prelung se desprind alunecând ușor spre glezne ca niște coji de

în mine zvâcnește o mare fără țărmuri niciodată calmă întotdeauna fierbinte cu pescăruși ce își tânguie zboruri rotunde fără loc de popas cu ceruri prea joase pentru a nu le chema prea sus

trec sunete prin apa limpede îmi spăl memoria rămân impregnate în celulă amintiri ce nu-mi aparțin erodându-mă ca un deget scobitor în carne străină încerc sa opresc fluturarea ce se așterne

șoseaua pare nesfârșită la fel și tăcerea lor lanuri întinse se deschid hrănind privirea cu galbenul auriu al grânelor coapte soarele ne pătrunde prin pori și-mi văd mâinile roșu

aș putea să vă-ntreb de ce mi-ați lăsat semne pe suflet liniile se-ntretaie într-un nefiresc remanent din scurgerea ireversibilă a gândului ca v-am primit în secunda dintâi ca pe o dimineață

...e ca o trestie arcuită într-un capriciu al unui vânt ce o dansează tremurând o răsucește o ridică și o apleacă spre pământ apoi o lasă aproape frântă pe o silabă dintr-un gând din care ea-și

mi-am ales cuvântul nimic pentru ceea ce simt când distanța dintre mine și ochi dispare oricât ți-ar părea de ciudat zâmbetul astăzi m-aruncă într-un unghi de lume congruent cu deschiderea

spun simplu mi-e dor te-ai mutat în mine dar mâinile nu mai risipesc înserarea din piele și nici ochii nu mă mai pot cuibări vara asta mi-a insinuat o înstrăinare ca un frig pe care îl

O. mi-a spus cândva ca nu poți eluda întâlnirea cu sfinxul fără pedeapsa unui suflet steril *** în camera asta mi-am oprit timpul ecranul zvâcnește alb pe retină degete subțiri alunecă pe

stau nemișcată în fața ușii / holul e impregnat de miros familiar îmi intră în carne / îmi răscolește prin viscere încerc o mișcare / trupul rupt de mine stă țeapăn știu că trebuie doar să apăs

Între cer și pământ, între mare și cer, Eu singur mai sunt, solitar efemer Si cu pașii-mi mărunți colind plaja pustie, Ca un unic răspuns la ce-a fost și-o să fie...

cu cearcăne frânte sub imaterialul privirii laguna-mi reflectă un chip neștiut, cu spini verzi crescuți din buze cărnoase și-un colț alb de gură spre inimi căzut, se agață de piele un păr șerpuit

aceeași uliță pașii se așează cuminți calc într-un fel bizar și nu știu cum aș putea să explic de ce praful ăsta pe care tălpile se întind rugătoare pătrunde prin piele trupul se descompune în

un suflet rătăcește prin zilele așezate în drum trec oameni emilia nu îi vede doar când un porumbel își desface aripile palmele lipite de geam strigă răsfrânt pe sticla groasă ce le separă de

De-aș fi lumină aș culege din ochii tăi culoarea vieții și-aș desena pe-un ciob de gheață sărutul cald al dimineții, ți-aș pune apoi în palme roua cernută printr-un verde crud și

într-o zi voi scrie despre muzică nu am uitat drumul spre cerul sunetelor m-am înstrăinat doar puțin ocupată fiind cu alegerea destinației uitasem de unde veneam și am ales să cobor la

un drum o fărâmă de cer și tu cam asta ar însemna fericirea acum desigur nimic definitiv cand trăirile vin / pleacă mereu as vrea să mă iau în serios într-o zi și să mă așez cuminte în mine să-mi

Toți intră și ies în vârful picioarelor, un fel de balet sumbru peste care soarele amiezii își mai aruncă raze roșiatice într-o încercare inutilă de mângâiere. Incăperea micuță, care până mai ieri

și ce să faci cu sufletul copac care tot crește îți despică pieptul și întinde înafară brațe lungi înfometate? ce să faci cu trupul rămas prea mic pentru a mai îmbrăca un astfel de

îngerii îmi mai dau târcoale uneori deși cele trei zaruri din pumn au doar cifra șase atunci mă trezesc din toate golurile strângând aripi și numărând inimi așezând pe o parte de cer o