Ela Covaci

Când el-ul mă ocupă încât eu rămân într-un picior pe muchie Încerc să-i vorbesc frumos ... Mă privește speriat ca un portret cu urechea bandajată Ce treabă are el cu el-ul din mine??? Mă așez

de parcă toate, dar absolut toate cearșafurile lumii murdare au fost îngrămădite aici, deasupra capetelor nostre, așa ne simțim. de parcă metropola asta uriașă, cu coaste gri, înălțate spre

Matrioșka mea e plină de înțelepciune. Deunăzi, îmi spunea că starea mea de incertitudine (poetică), e precum durerea ei de apendice: zice că-i certă dar greu de localizat printre faldurile

Eram artistul acela care trecea direct din vis în realitate și viceversa, fără să deshidă vreo ușă la mijloc fermoar, nasture sau altă drăcie inventată ca să despartă lumi. precum spațiul

Un om ghemuit sub propria piele ca o minge de rugbi înăuntru gol.

Eu sunt femeia, cu inima de daltă ascuțită te sculptez între coaste. Tu - pasăre într-o colivie de sidef. Eu - femeia ce-l uită în fiecare zi pe Dumnezeu. Mă plimb cu tine’n

cică sufletul câtărește și există ca o noimă cuibărită printre oase eu nu cred, ană, nu cred ce dracu… l-aș scoate din mine, l-aș întinde bine pe masa din bucatarie și l-aș răzui cu cuțitul

Ultimul sărut îl port înca agățat de ureche ca p-un cercel cu nestemate albastre. Ferestrele din piept mi se întuneca în fiecare seară, apoi se lasă frig și dor. Mă rotunjesc lângă inima ce-mi

M-am așezat în genunchi pe cioburile groase de sticlă și am început să plâng. Căsuțele erau toate răvășite pe covorul din sufragerie, printre pletele zeiței Niuwa. Pe atunci aveam doar o

Cândva a fost un început. Apoi mi-am strâns aripile sub brațe și m-am așezat sub ștreașina cuvintelor tăcute. Și tu la fel. A promis fiecare în colțul său de umbră, să le ascundă la subțiori ca

Mă rezemasem cu spatele de crucea cumpenei și priveam peticul ăla de timp decupat și înrămat în perete. Pe atunci mărul din fața casei îmi rumenea tăcut, la soare, o salbă de clipe. Eu țopăiam veselă

Era lungă strada aceea, așa de lungă încât nu mai știam dacă pași-mi se mai înșirau cuminți, unul după altul, în urma mea. Zâmbeai parcă de la fiecare geam iar în spatele tău erau cutii de cenușă

“Þi-am adus un cadou”, ai zis. Am deschis laaaaarg ochii ca doi licurici plini de fosfor, și am întins mâinile amândouă. Mi-ai pus cadoul în palme. Era înfășurat în sedila în care bunica

Mi-am întins trupul la umbra brațelor tale și-am început să tac și să torc vise...subțiri, transparente ca niște voaluri de păpădii. atunci mi s-au prelins sunete din urechea stângă. le-am simțit