Ecaterina Ștefan

nimic din ce am scris aici nu e pentru \'a fi foarte artist\', de fapt am mari rezerve vizavi de acțiunea de a vomita în interiorul poeziilor, nu e un exemplu de repetat, dar mi s-a întâmplat și am considerat că nu e ceva ignorabil în firul de aici.

mie mi-s mai dragi poeziile pe care le scriam acum multă vreme, chiar dacă nu sunt foarte ok.

despre final, da, e patetic, dar așa mi-a venit să închei.

mulțumesc și ție, Cristian, pentru lectură și semn. acum am văzut.

a, nu, titlu l-am construit așa fiindcă l-am crezut reprezentativ pentru conținut. am uitat cu totul de înger și demon, abia acum îmi dau seama. dar nici despre kafka n-am scris ca să fac vreo trimitere la o atmosferă sau un context din piesa respectivă. aveam în minte numai gestul mergerii la teatru, alături de altele la fel de...

trimiterile totuși vin de la sine și se bat cap în cap. cel mai probabil e că o să mă gândesc la altceva pentru titlu.

mulțumesc pentru observație.

mădălina, nu pricep unde anume ai văzut eminescu, în dăruitul florilor?

George Răzvan Mirică, mă gândesc că poate fi leac și pentru acei puțini, nu doar pentru majoritate. Nu știu cât e vorba de trecere, cred că mai degrabă e vorba de o diferență de perspective, iar cine trebuie își dă seama. Da, să nu judecăm oamenii după copertă. Mulțumesc pentru părere.

Dumitru, mă bucur că v-a plăcut și mulțumesc.

tu știi să scrii bine și poți să-ți construiești textele interesant, dar faza asta cu moartea personificată, metaforizată sau trântită pur și simplu mă tem să nu devină un șpil pentru a părea că dă sens unui text căruia îi lipsește miezul. știi, moartea e una dintre temele acelea mari și pretențioase și nu e trăită decât din afară, cât scriem, adică prin strările la care ne trage când mor alți oameni, nu mai mult de atât.

cred că n-ar fi fost la fel de interesant dacă nu era și despărțirea aceea pe care ai melancolizat-o atâta cu epitete și dacă nu-i puneai fundițe astrale științei. aici mi-a plăcut. o poveste cuminte a unui telefon care-și știe stăpânul, chiar dacă stăpânul bea și uită, apoi bea și găsește.

cred că există, sunt scrise foarte multe alte poezii cu mult mai minunate de-atât, iar faptul că în ultimele 2 zile am auzit de 3 ori despre banal cum că ar fi prezent în textele mele, n-ar trebui să mă amuze după cum îmi vine... mulțumesc de lectură și semn, Nicolae Sorina.

Nu am căutat nod în papură, domnule Șandru, poate că tocmai simțind greutatea versurilor respective, am căutat să-mi justific mie însămi felul în care ajung să vă percep poezia. Despre repetarea r-urilor spun, și acum realizez că e o cale greșită de analiză, fiindcă atunci când scrii, chiar nu stai să te gândești ce litere se repetă sau nu în cuvinte. Aici recunosc că am greșit. Am scris recent un text în care am depistat că într-un număr limitat de cuvinte pot încăpea foarte multe r-uri.

Spuneți că în comentariul meu nu se receptează în totalitate mesajul întreg al poeziei, iar eu vă spun că nici nu trebuie să facă asta. Întrebarea e \"ce crezi despre acest text\" și nu \"vă rugăm să detectați subiectul, tema și mesajul global ale poeziei autorului X și să specificați procedeile stilistice la care recurge autorul și stările eului liric și, dacă vă amintiți, asemănarea cu vreo altă operă literară consacrată\". Nu suntem la lecția de limba română, domnule Șandru, avem libertatea să ne pronunțăm asupra aspectelor despre care vrem să vorbim și există, să recunoaștem, o alegere largă în acest sens.

Despre comparația \"ca alicele În corpul animalului mort\", dacă e să vorbim, ar trebui să luăm expresia în întregime \"cuvintele cad... ca alicele În corpul animalului mort\". Dumneavoastră afirmați că puternicii zei continuă să lovească în cei slabi, \"căzuți\" sau \"morți\", ceea ce eu spun că nu sugerează verbul utilizat în acest vers. \"cuvintele străpung/sunt împușcate în carne... ca alicele în corpul animalului mort\" ar fi fost altceva. Căderea alicelor mie nu-mi sugerează deloc lovitură și cruzime.

Despre faptul că e mai potrivit ca animalul împușcat să fie mort decât viu, m-ați convins, doar că metafora pe care ați creat-o dumneavoastră în text sugerează ceva mult mai blând decât ați fi intenționat deodată, din cauza verbului.

Înțeleg că poeții sunt sensibili și că e ușor să iei opinia unui cititor drept o \"șarjă\", când nu e laudativă. Nu am făcut decât să-mi spun părerea, cu sinceritate, crezând că punctele slabe spuse fac mai bine decât laudele măgulitoare și fără sens, dar dacă dumneavoastră îmi luați cuvintele ca pe niște \"alegații răuviotoare\", nu mai am ce spune, aveți dreptul să reacționați așa, dar și obligația să vă asumați spusele, consecințele.

și chiar regret, fiindcă remarcasem, mai devreme, în alte texte ale dumneavoastră, un autor de care ar putea să-mi placă mult. eu am venit cu intenții bune, iar dumneavoastră ați ales calea în care sunteți mai confortabil și într-o mai \"sclipitoare dreptate\".

cu stimă și prietenie, un cititor pe care l-ați pierdut,
Ecaterina Bargan

când afară \"niște nori idioți stau să plouă\" iar înăuntru nu e cu nimic mai vesel și nici mai limpede, nu se poate altfel. Mulțu de oprire.

nici măcar Bărgan, ci Bargan.

enumerațiile, atâta timp cât nu susțin o stare lăuntrică și un fir necesar să fie redat în forma aceasta, dau efectul de încărcare și de dezordine. ar fi fost mai bine pentru text dacă se foloseau și verbe, să lege, mai ales în prima parte a poeziei. e un text foarte greoi la nivel de sonoritate, dar nu numai atât. de exemplu, în fragmentul acesta \"Prin fereastră se aud uralele marelui stadion, Frânele scrâșnesc\" r-ul se simte mult apăsat, e în 6 cuvinte din 9. și, în final, pot să înțeleg de ce rampa sordidă, cu toate că mi se pare emfatic adjectivul, dar de ce animalul mort și nu animalul viu, dacă e vorba că alicele cad, presupun, în timpul vănâtorii, animalul ar trebui să fie mai întâi împușcat și apoi să moară, și alicele, respectiv, ar trebui să fie împușcate, nu să cadă.

asta, da! ai câteva momente puternice în strofa 3, 5, 6, următoarea de după 6 cu tot cu noaptea care le desparte, penultima și gardurile textuale (început - sfârșit). încă nu-mi dau seama dacă versul cu intervievatul îmi place sau mă enervează, dar asta, probabil, fiindcă încă nu-mi cresc unghii din inimă ca să pricep. altceva, la fel de important, este că n-ar fi momentele pe care le-am specificat mai sus ca fiind valoroase așa cum le-a perceput dacă n-ar fi și cealaltă parte a textului, e ca un fel de pământ pus la rădăcini să țină copăcelul pe verticală. și aici poezia chiar n-are nevoie de cârje.

mai vreau să zic despre câteva alte texte ale tale în care gasesc ceva memorabil, chiar dacă textele, în maniera în care-s date afară, recurg la o anumită duritate, căreia, mă gândesc, mulți i-ar putea reproșa lucruri. acum remarc într-un sens pozitiv și după cum am mai zis, memorabil, precedenta poezie, \"postare în umbra aceluia ce paște\", și, nu mai țin minte ce titlu avea, o poezie în care spuneai cum nu cumperi cărți, ci le furi de prin librării. acestea două mi-au rămas în minte la fel cum și imaginea de aici:

\"moartea e un fel de concluzie a oricărui episod
încă nu înțelegi filmul
nici nu ai știut de la început despre ce este vorba
pur și simplu ai văzut secvențe cu tine și (te-)ai distribuit în rol

aplauze
aplauze și atât
cum ar putea mirosi florile între atâtea cadavre\"

sau

\"îți întorci buzunarele pe dos
totul e neschimbat
îți spui că singurele orașe care prezintă interes turistic
sunt acelea în care se aruncă bani în fântână\".

îmi place textul \"keep-aspect-ratio()\" și ultimul: \"Soho am Wien\". sunt construite simplu și nepretențios și au un fel de naivitate atractivă, în rând cu sinceritatea pe care o pot doar intui. în primul text atmosfera din început e ok pentru a continua în același cadru și cu aceeași abordare, ce nu părea să ducă după sine vreun blocaj, adică dădea teren bun pentru o deschidere personală, dar pornind de la versul \"cultiv iluzia elastică\", care mi se pare defectuos atât la nivel de sonoritate cât și forțat prin conținutul cu care ar vrea să se joace și mai apoi, revenindu-se prin repetiție la acea iluzie, ceva se rupe și discursul devine confuz. în fine, încă nu știu, s-ar putea să mă pripesc, poate că și primul e un text bun, doar că eu nu-l înțeleg. recunosc că e și acolo o încercare din care s-ar putea desprinde ceva.

îmi place, chiar dacă e lucrat cu și prin metafore, nu e forțat, nu obosește. schițează o stare și transmite sensibilitate.
\"ni se dilată cât universul\" ai putea trece ca vers separat și revezi că ai un typo, acolo, la începutul versului din strofa 2. de fapt aș scoate cu totul \"când ne injecteăm\", fiindcă strofa în sine, fără începutul acesta, mi se pare chiar foarte reușită, dincolo de faptul că se recurge la vene și adică la transfigurarea poetică a interiorului corporal, procedeu deja știut stănescian.

bucuroasă și eu să aud de la tine. Sper nu doar prin texte să revii cu vizita, ci știi tu unde... totuși nesuferit mai ești dacă ai crezut că nu o să fie interesant textul, eh. :)

ți-am urmat sfatul, leonard, și am schimbat nițel firul narativ după cum mi-ai sugerat. mulțumesc.

și un typo la mine, cusururi, cu scuze.

textul are acel substrat închegat care susține ideea, sau, mai aproape, starea poetică, dar are și cusurui, în opinia mea, de exemplu versul cu care începe poezia. mi se pare că fără el textul ar avea un impact mai puternic și ar prinde din start cititorul. apoi sunt gerunziile și... uite aici o versiune, ca să observi mai ușor cum aș fi lucrat eu poezia ta, ca să nu umplu mult spațiu cu explicații.


trebuie să schimbăm felul de a respira
cu unul subacvatic
nu mai există străzi câmpii
iar soarele plutește ca o meduză
aproape de țărmul oamenilor
se poate opri
într-un cer limpede
abia după un nou răsărit

oamenii sunt orice altceva
decât ceea ce pretind
copacii devin simple alge
și le închipuie altare

sticla este o simplă iluzie
dispare la primul semnal
de femeie sirenă

am decide să ne întindem
în pământ

am lăsa tancurile să treacă
peste noi
așa cum timpul o face
și nu regretă nimic

plus, vezi că ai un typo la primul cuvânt din versul 6.

cristian, aș zice mai degrabă planuri reale, adică nu doar senzația este reală, dar și punctul din care pornește. nu știu ce înseamnă pastila albastră și cea roșie, prefer să suport ce am de suportat în lipsa lor, decât să cerșesc ceva, orice, chiar dacă e vorba de dreptul la alegere. mulțumesc de popas, abia acum am descoperit trecerea ta.