Ușile se deschid

”...sunt numai râme
cele subțiri mai respiră, în rest au fost
strivite de tălpi încălțate
asfaltul coborât al șoselei încă mai curge
mila și greața-ntr-un cerc dau iluzia
realității”
- ca bine spui aici, katy...
- textul ăsta e ca un ghem pe care se înfășoară fire, imagini...
- uneori repetițiile par să frâneze, dar le găsesc și utile prin faptul că îngroașă anumite linii :)

alex

mă bucur dacă ai găsit și aici echilibrul. mulțumesc de popas, alexandru.

Poezia ta este ca o pânză abstractă, în care se întrepătrund planuri virtuale
în unghiuri, elemente și culori foarte diverse, intrepătrunderea lor dă senzația realului prin detaliile suprapuse care ar vrea să iasă din rama de altă nuanța, aceasta \"rutina virtuală\" e asortată cu elemente ce par cunoscute, umane dar blocate într-un vis, o pungă de timp... un METRIX... în care Katy cerșește dreptul de a alege între pastila albastră sau cea roșie.

cristian, aș zice mai degrabă planuri reale, adică nu doar senzația este reală, dar și punctul din care pornește. nu știu ce înseamnă pastila albastră și cea roșie, prefer să suport ce am de suportat în lipsa lor, decât să cerșesc ceva, orice, chiar dacă e vorba de dreptul la alegere. mulțumesc de popas, abia acum am descoperit trecerea ta.

Eu așa am simțit poezia ta și mi-a plăcut. Pastilele erau din trilogia Matrix (acțiunea și filozofia peliculei, reprezintă mai mult generația ta) una îti dăruia un virtual frumos, cealaltă te planta în realitate, aceasta din urmă nefiind altceva decât o luptă pentru a ieși din conexiunea unei matrici virtuale.... de fapt tu spuneai că o să spargi rama de care aminteam.... să ne spui și nouă cum o să faci asta. Citesc cu plăcere poeziile tale.