Ecaterina Ștefan

felicitări Alice, e o surpriză mare. să ai un drum lung cu cît mai multe \"urme bune\" ale scriiturii tale, de care să ne bucurăm cu toții.

mi-a plăcut delimitarea spațială, creînd decorul de microbasm. ceva ritualic în strofa trei - magicul 3 plus creșterea rochiei impresionează. ideea supraviețuirii unul în celălalt reproșabilă pe alocuri o prea mare lizibilitate a versului; dar nu pot să nu remarc talentul, și anume nonconformismul autorului. importantă-i tehnica. da, e bună tehnica.
p.s. în ultima strofă ai typo \"dumnzeu\" și în a 5-a \"in sandale\".

fără \"care\" după \"a doua frică\", fiindcă se creează acolo o reticență nedorită. cititorul vrea să prindă ideea, dar îl rupe de cursivitate gîndul neterminat. și iarăși descompunerea pe margine, e sesizabilă insistența. \"liniște forțată\" - cam forțat, or că nu-i prea convingătoare alăturarea. finalul strofei trei și tot ce urmează mi-a plăcut.

\"rana învadată\", ești sigur că nu ar trebui să sune \"invadată\"?
apoi destul de abstract poemul. cred că ar trebui să mai exersezi la nivelul exprimării, fie el și filosofic subiectul (implicînd necesitatea puternicei conceptualități). mai limitează din \"care\". aceste prelungiri ale ideii inițiale încarcă scrierea cu prea multe justificări. în lectura mea nu am văzut utilitatea distihului de mijloc, sunt fragilități juxtapuse acolo. cînd am ajuns la penultimul vers am rămas uimită o clipă, pentru că unității de măsură ce ar putea fi privită acolo axiomatic, eu i-aș fi dat un alt sens. finalul însă m-a edificat.

luminița, tu ai un stil înalt constituit, din perspectiva unghiului de vedere al creatorului între tendințele spiritului și fantasmele intelectului. acest poem definește personajul prin ideile pe care le are, prin reflecțiile morale și filosofice. mai pronunțată fiind prima categorie. mi-a plăcut acest fel de a gîndi altfel lumea prin comuniunea dintre spiritul uman și albul imaculat în plină expansiune după limitele privirii, precum și libertatea zborului.
un moment am avut doar a menționa. deși sunt separate prin amplasarea în versuri, dacă-i să citești rapid versurile 10-11, se simte stridența în \"inimă_mă arunc\". oricum e ceva strict relativ. dacă-i de făcut o scurtă pauză între versuri, totul e super ok.

Sorin, tu ai pus accentul pe transparența stărilor afective în planuri paralele, străbătute perpendicular de o linie care-și menține ideea din început pînă-n final, și este corect așa. Merci fain de schema structurală.

Luminița, mulțumesc pentru rafinamentul cu care îmi faci micile corecturi. Am rectificat. Acolo sau colo e cam una și aceeași; nu are vreo importanță, așa mi-a venit mie să scriu aici.

PP, observ capacitatea de a te pune în pielea autorului. Nadeau i-ar zice \"o formă de vampirizare\" (nu cu sens peiorativ). Ai unit ideile transmise din diferite fragmente într-o concluzie pe măsură. Pentru asta îți mulțumesc.

epicul acesta păcălește cititorul și-i facilitează accesul spre inefabilele poemului. T.S.Eliott ar fi zis că înșiruirea aceasta de situații ar juca rolul unei bucăți de carne pe care hoțul (cititorul) să o arunce dulăului care păzește casa pentru a-i stăpîni instinctele agresiei... eu zic că te prinde bine ironia sublită în fixarea aleatoriului, precum și spiritul sincronic fără decor fastuos. bine structurat poemul în plenitudinea dragostei.

incompatibilitatea chemărilor. se creează acea atmosferă tulburătoare, de parcă ar fi o secvență de film alb negru. atmosferă romantică totuși. în paralel cu dragostea mai desprind și ideea că întîmplarea este imprevizibilă, aducînd circumstanțele în cele mai neașteptate momente. căutarea certitudinii că este adevărat/real ce se întîmplă (recunoașterea). dragostera e ceva indispensabil, dar care se caută a fi reprimată dintr-un motiv sau altul. mi-a plăcut textul în întregime pentru simplitatea lui și implicit impactul direct pe care l-a avut asupra cititorului din mine. sper că n-am perceput defect. am trecut să te salut.

salut adriane. cînd am citit acest titlu am crezut că voi găsi un text fără puncte și virgule exprimate cu litere, că voi găsi o schimbare pe care încă o aștept. experimental este interesant, dar să formezi un stil din asta, nu mi se pare favorabil pentru tine, ca autor. progresul constă în evoluția modalității de exprimare, în închegarea mesajului, renunțarea la banalități... încearcă să scrii folosind semne de punctuație prescurtate. în forma asta mie personal mi se pare obositor. cum numai versurile îmi captează atenția, eu reușind să pătrund în starea sugerată, apare un punct sau o virgulă care mă sustrage. este o simplă părere subiectivă, nu e musai să ții cont. să ai încredere în tine, încearcă să te distingi prin calitatea discursului.

dacă zici că ți-e frică de cuvinte (la plural), ar trebui să faci acordul potrivit - respectiv, \"ca de valurile...\"; sau poate ai vrut să zici (cuvîntul \"noi\") ca pronume, dar asta puțin probabil. comparația asta nu știu cît e de sugestivă în context, fiindcă mi-e greu să-mi imaginez cît chin ar trebui să poarte acele cuvinte pentru a stîrni tristețea strîns bandajată pe trup. apoi nu este clar dacă pășești tremurînd sau trecutul e tremurînd. se cerea acolo o repetiție a lui \"mă văd\" înaintea lui tremurînd, or să articulezi la prezent - \"tremur ca o ceafă pîrlită la soare\". aici iarăși nu mă prind cît ceafa tremură și cît se înnegrește sub soare. deci mai credibilă rămîne varianta în care comparația se atribuie timpului, sugerînd acumularea lui lentă. de la \"fondatorul cuvîntului\" te bazezi pe efecte, deviind nițel de la linia pe care se părea că insistai la început. oricum se simte acolo trecerea dinspre dens spre aerisit. ultimele trei sintagme separate sunt bune, sunt clare, chiar profunde. eu o prefer pe cea din mijloc. cum că nici măcar atunci cînd ai posibilitățile pe tavă nu te arunci după ele, doar lași timpul să decidă cu răbdare și îngăduință.

nu crezi c-ar suna mai simplu, mai direct, mai puțin sofisticat \"sensibilitatea\" în versul doi?
în rest curge firesc, cu multă libertate și accente elegante. suficient să transmită acea stare cu aer mai mult personal aici, decît ai fi izbutit într-un alt limbaj, cred. poate că aș fi preferat o altfel de construcție în ceea ce privește enumerațiile, dar fiind amplasate reușit, mențin un anume întreg necesar. strofa a doua nu are cusururi, cu multă acuratețe scris. și finalul sugestiv.
p.s. primul vers typo - se ne luăm -

autoarea aduce în paralel cuvintele vivante cu foamea fiarelor, dorința necugetată de a distruge. devastare în lanț fără a căuta vreun echilibru la mijloc, care să justifice pornirea. foarte concentrat și sugestiv limbajul, ordinea ideilor și distanța față de un real tranzitoriu dintr-o verigă în alta. mereu circumstanțele duc o luptă, aici ridicată la rang de suprviețuire.
ela exteriorizează cert estetica paradoxismului lăsînd adevărul relevat să își așeze singur căile labirinturilor, cercînd totodată a-l accepta cu distrugerile-i cu tot. moment în care apare oboseala, suprasaturarea, lipsa forței or energiei de a mai primi cruzimea.
întrebarea din final, adresată divinității, despică sensurile înspre firul reflexiv, îndeamnă la cugetare.
printre rînduri este pronunțată sensibilitatea artistică, precum și o anume luciditate de a percepe realitatea.

în prima strofă parcă zilele-s puse pe masa de operație, or în cuptorul mare ce le prelucrează. oricum ar fi, se simte starea de sufocare a eului. catalogarea în lucruri schimbătoare și stabile. ideea asta cum că \"orice aș schimba îmi rămîne trupul\" îmi vorbește despre istinctele omenești ce adesea nu pot lupta cu stările emotive. neliniștea spre a găsi albia proprie, spre a trăi prezentul din plin și a ști pe cineva aproape. sunt o mulțime de sensuri capcane ce ar putea ascunde finalul. mă opresc asupra variantei în care exteriorul rămîne mult mai lucid cînd afectul nu se lasă manevrat cotingent.

nu știu ce preferă alți cititori, dar mie îmi place frumosul. de asta mă opresc la tine în pagină să te citesc cu atenție și ascultare. cu siguranță cuvîntul tău nu este lăsat în grabă, și asta îi oferă greutate în valoare. ai trecut prin prisma poetică fin și subtil adevărul primăverii, oferindu-i eternitate și puritate. versurile au fluiditate, cuvintele și-au găsit locul elegant în expresii, cu o excepție doar, una măruntă de tot. \"mărăcinii ne zgârie neîndurați\" - pe un plan secundar se simte parcă insistența \"ne\"-urilor. aș renunța la cel de după \"mărăcinii\". asta cred că ar implica și schimbări în primul vers, unde ai o formulare asemănătoare însă deloc stridentă \"ne învelește\", pentru a păstra o linie. în rest toate se așează îngrijit.

o altă poezie relativ reușită. un fel de a privi realitatea direct în ochi. apreciez cînd pe lîngă abstracții prelucrezi în concret detaliile, implicit comparațiile. nu pot să neg că sunt și sintagme diluate, reticente, parcă neterminate... dar, citit în întregime este oarecum cursiv. mi-a plăcut partea dinspre final din strofa doi, strofa trei în întregime (doar că citit \"duminica\" cu \"ă\" la capăt, \"și preferă\" fără \"și\" în față - fiindcă ai un șir conjuncții de acest tip mai jos, care cred eu că sunt necesare).
pentru mine poezia se termină la \"tiraj limitat\" (imagine faină acolo), deși altfel scris poate că s-ar reduce din filosoficul în viziunea lui Teodor Dume, și nu ai mai fi tu acela care finisează fragmentat, pentru a accentua tempoul rar între cuvinte. bun și tilul de data asta. știi, liniștea este utilă uneori; cuvintele, vin ele de la sine.

serile acumulează lent toate zămășițele zilei, și pătrund direct în oameni prin contactul propriu-zis al privirii. crăpatul pielii mi-a amintit brusc de bacovia, de boala lui periodică. aici cred că avea un alt rol - carcasă suferință dragoste - independent de confortul și vastitatea exterioară, suferința sedimentată înăuntru nu poate fi compensată cu nimic. cam în felul în care a definit Cătălin oamenii-carcasă am văzut eu strofa trei. mai departe se pune accent pe contrastul dintre gesturile/cuvintele reci ale acestor creaturi(care ucid orice speranță, credință, lumină), și impactul neconștientizat asupra celuilalt. poezia are o puternică forță vizuală.

această poezie ai scris-o într-o formă ușor asimilabilă, dar în același stil solidificat. curge bine, dor că aș fi scris \"o insulă\" nearticulat, că parcă ai vrut să comprimi aici. am văzut necesitatea de intimitate, de păși în liniște, departe de hoții de inimi (sau poate disconfortul în anumite circumstanțe). cuvintele care scîrțîie înăuntru, care nu te lasă să mergi indiferent mai departe. finalul are atîta vervă cîtă și neutralitate, spre împlinire.

Decît să-mi las obrazul trecut prin metamorfoza mărțișorului, prefer să mă abțin (deocamdată) în a lăsa vreo poantă stîngace. Însă îmi place mult dibăcia dumneavoastră în sfera umoristicului și această epigramă în sine. Las aici semn de admirație și un zîmbet.

versurile acestea se zbat între agresiv și potolit, adică contrastul dintre suferința îngerilor și oboseala dumnezeului pitic. fiindcă se repetă \"sînge\" în două strofe, s-ar putea elimina ultimul vers din strofa trei, sau a se înlocui cu ceva. oricum, nu e grav nici în forma asta.
linia pe care se axaeză poezia este o ipostază de umanizare a divinității, privind dintr-o perspectivă obișnuită, dar asta nu fură din singularitate. da, finalul mi-a plăcut - atît pentru mesajul transmis, cît și prin felul în care e construit.

Teodor, nu am vrut să trec fără să las semn fiindcă aici ai scris parcă mai închegat decît în ultimile texte. încearcă să te debarasezi de anumiți termeni banali pe care îi folosești ciclic: culoare, liniște, timp... și mai sunt, doar că nu i-ai utilizat aici. firește, acolo unde sunt strict necesari, nu-ți îngrădi vocabularul; doar că în poezii scurte sunt evidente imaginile repetitive.
deși cam riscant finalul, am prins ideea. pui accentul pe lucruri comune prin sine, eul care leagă toate unghiurile cu înclinație în diverse sensuri. trecerea dintr-o generație în alta prin mamă, pășind prin aceleași păcate. credința vine ca o salvare, icoană care dăinuie în suflete. mi-a plăcut în special strofa doi, are un aer personal.