iguana. orice aș schimba îmi rămâne trupul

da, ela, intr-un fel anume si pesemne doar al tau mi-ai amintit de filmul acela cu richard si ava, acolo insa ei doi au ramas finalmente impreuna pentruca ei doi erau damnati iar filmele americane de cand sunt ele pe pamanat trebuie sa aiba un happy-end. insa de acolo eu am retinut poemul batranului, cel pe care l-a scris chiar inainte sa moara, inainte ca iguana sa evadeze. dar undeva, in autobuzul acela mai era o femeie (cred ca era deborah kerr, nu?) ce mai femeie era, sulfuroasa era spui tu aici
peanut

sa vad ce pui sub semnul integralei intre (a) si (b)

(a): îmi caut omul în care să mă ascund
să nu mai îmi simt viața amânată
și limba mea aspră să nu mai guste din spuma absenței

(b): oricum inima spiritul dragostea nu le dau pe nimic

schimbarea fluxului poate fi purificatoare, cred. toate interioarele nostre colturoase se petrec in general din cauza marilor absente. si nu descoperi niciun motiv pentru care sa faci un legamant ca vei accepta vindecarea tuturor nervurilor. uite cum, de prea multe ori, existenta simpla pare atat de incalcita. te definesc continuturile care nu lasa loc rigiditatii.

în prima strofă parcă zilele-s puse pe masa de operație, or în cuptorul mare ce le prelucrează. oricum ar fi, se simte starea de sufocare a eului. catalogarea în lucruri schimbătoare și stabile. ideea asta cum că \"orice aș schimba îmi rămîne trupul\" îmi vorbește despre istinctele omenești ce adesea nu pot lupta cu stările emotive. neliniștea spre a găsi albia proprie, spre a trăi prezentul din plin și a ști pe cineva aproape. sunt o mulțime de sensuri capcane ce ar putea ascunde finalul. mă opresc asupra variantei în care exteriorul rămîne mult mai lucid cînd afectul nu se lasă manevrat cotingent.

eu vad tecstul acesta ca o naparlire, o schimbare de piele, un proces de transformare in care lucrurile pot lua alte forme insa sufletul ramane imuabil. e o imanenta a omului in om, perpetua si irevocabila.

ela, ela... sufletul care doare prin rădăcini adânci în degradare...

Ella,
citez:

nimic

nimic nu rămâne în cuvă
se resorb zilele se evaporă mă înăbușă aerul sulfuros
nu e nimeni să-mi șteargă fruntea

comentariu:
pornesc de aici. si lucrurile curg... felicitari!

cu prietenie,

Alexandra, da, bun filmul cela. Ici este despre acele suflete ce nu-și găsesc locul, omul, somnul, viața.

Ioan, sub semnul integralei propuse de tine nu pot pune decât Viața.

Sorin, în cea mai mare absență există o prezență, a celui ce a lăsat semnul absenșei, altfel absența nu s-ar simți. Existența, în natura și firescul ei, ar fi simplă de nu am fi noi cei preacomplicați.

Ecaterina, fierb zilele și nopțile într-o cuvă, uneori se topesc de tot, din alchimia lor nu mai rămâne nimic, iar omul devine un rătăcitor absolut.

Leonard, da, e o năpârlire de forme, de exterioare, de suprafețe, de învelișuri, de artificial, prefabricat, de iluzii, de închipuiri, de tot ce \"îmbracă\" esența.

Mihail, și rădăcina rădăcinii noastre doare, ne moștenim rădăcinile sufletului, nu avem de ales.

Petruț, uneori curg lucrurile, alteori nu mai curge nimic. E firesc să fie așa.

Mulțumesc pentru semnele voastre aici,

Ela

Nu pare vizuala cat tactila aceasta scriere a ta.
Imi pare ca te regasesti din ce in ce mai mult in acest tactil absurd, in invalmaseala de trairi si vieti.
Incerci sa descoperi alchimia unei vieti. De unde si toate elementele de rigoare, cuva, sulful. O transcedere esuata. De ce o transcedere mereu esuata?
De unde si pana cand atata durere intinsa prin cuvinte? De la cine si de cand? In univerul acesta pana si visele au constiinta.

Da, e un tactil absurd, senzația că atingi cu toate învelișurile tale orice obiect/lucru/ființă/întâmplare, și să nu poți decât să aștepți descuamarea. Mulțam, semn bun că ești.

Ela