Ecaterina Ștefan

nu am acum posibilități html, pentru a pune italice, și, altfel, am promis să nu revin în contul acesta, dar am intrat totuși ca să fac corectura de care zici și să îți mulțumesc. da, într-un volum, dacă va fi să apară un ciclu de texte în stilul acesta, cu siguranță voi face accentele de rigoare, delimitările necesare ș.a.m.d. acesta este ultimul comentariu lăsat din contul acesta. nu o să îmi mai permit să intru aici, dar o să îmi continui activitatea, pe acest site, făcâd ceea ce a făcut și Charles Baudelaire, care prefera să lucreze la ciornele mai vechi, decât să înceapă un poem nou. sper să observi că nu o să mai apar cu scrieri torențiale. încerc și eu cum pot să îmi trasez limite, să fiu mai selectivă.

laurențiu, doar dacă să clasez personale, dar asta e altceva, pentru că eu văd, sau vreau să văd aici poezie. îmi mulțumesc.

multumesc ca ai intotdeauna ceva de spus.

sincer, la asta m-am gândit și eu. de altfel, inițial, în forma brută, adică în carnețelul acela negru în care l-am notat și pe care l-am salvat în ultimul moment de cafeaua răsturnată, era fără ninsoarea asta, care și așa abundă în ultimele-mi texte, că m-am săturat și eu de ea și ea de mine. pur și simplu nu vedeam închegat finalul pe care l-am gândit acolo, și am decis să mai adaug anume gândurile care mi-au venit în drum spre casă, ca să aibă o finalitate mai abstractă. sfatul tău doar îmi întărește intuiția și pentru asta mulțumesc.
dacă vor apărea alte realități în cadrul acestui local, care să servească drept bază ori pretext pentru continuarea unui, să-i zicem, chiar ciclu de texte, vor continua scrierile mele în registrul ăsta, fiindcă îmi place și mie să scriu lucruri adevărate. mizez deocamdată pe diversitate. același cadru repetat în mai multe poeme m-ar plictisi, dacă ar veni, după cum zici, în abundență. deși am înțeles la ce fel de cantitate te referi. voi încerca să las doar esența și, concomitent, mă gândesc și aici cum fac altfel finalul să nu sară nici prea departe de atmosfera generală, dar nici în hilaritate. mulțumesc frumos, mădălina, te aștept cu drag, oricând ai avea ceva de spus.

ai se simte o apropiere de majoritatea textelor scrise pâna acum, de același registru a intenselor trairi, de psihanaliza... toate învăluite într-o ușoasă incertitudine despre, stratul acela translucid care te face doar sa intuiesti până la capăt. mi-a plăcut aducerea zăpezilor în niște lumi prprii, ca și cum ele ar exista aparte, și în ele s-ar cânta concerte, s-ar produce bucurii și tristeți.

eb

citesc acest poem și mă gândesc la neputința aceea de a scrie când te lași purtat de amânări. mă gândesc la acel rece din titlu, pe care l-aș vedea și în ochii despre care spui că au o anume temperatură. mă gândesc la oboseala temeliilor, în general, înainte de momentul în care casa se lasă suprimată, ruinându-și substanța. mă gândesc la zidul acela căzătoar, ca la mușchii mei obosiți acum, și la faptul că în timp ce eu, mâîne, mă voi trezi în forță, și voi scrie poate un poem despre o casă, însăși casa aceea căzută, ruinată va rămâne dimineața, și poate că este vorba de chiar o casă părintească, peste care se va construi un centru economic. un centru zgomotos. uite așa evoluează gândurile mele în ceața de somnolență.

și cât de mult mă identific acum cu versul final. n-ai habar cât de mult...

am vrut azi să las un semn de apreciere pe un text bun, dar nu am găsit așa ceva, așa că am lăsat un semn aici, cum și prețuirea mea. și îndemnul să scrii mai des poezie, fiindcă știi cum se scrie poezia bună.

eb

umblă blând, în titlu, nu dă bine la nivel de sonoritate.
începutul îmi place, fiindcă ninsoarea de martie este un fenomen mai rar și separat de celelalte lucruri legate de primăvară, prin asta și asociația cu singurătatea.
des fâlfâind din aripi uzate - aripi uzate iarăși nu mi se pare o combinație reușită, mai ales că zici și de frecvența mare a fîlfîitului, ceea ce aduce un fel de repetitivitate contextuală.

în rest, îmi place cursivitatea poeziei.
eb

nu vad cuvinte vulgare in acest text. se încearcă niște imagini senzuale, pe calea sugestiilor, dar eu, personal, prefer mai mult alte texte, dintre ceea ce scrieti.

eb

până la strofa asta, textul m-a plictisit.
dar uite că forța poetică cuprinsă și simplitatea de a aduce
în atenția cititorilor niște idei așa valoroase,
compensează sută la sută griul mat din celelalte.

să vină aici și acum
să declare sub semnătură
că tot ce suferim e o poveste
că ăsta e singurul lucru adevărat
că va fii liniște


cu alte vorbe, până la urmă, mi-a plăcut.

eb

să nu fie cu supărare pentru autoare, dar, azi, citind acest text, nu pot spune că este unul reușit în întregime, cu toate că, la prima lectură, când doar a fost postat, nu am avut nimic de reproșat. ba chiar mai rău de atât, acum, pentru mine, unica_construcție verticală de aici rămâne fragmentul citat de șerban, adică strofa trei. la ea adaug strofa doi și, parțial, strofa patru. atât.
o să-mi încep argumentarea într-o ordine inversă scrierii versurilor în textul silviei. poate că versiunea mea de formulare a ideilor de aici vor schimba textul chiar la nivel de înțeles, dar asta este unica formă care, pentru mine, ar aduce poezia într-o lumină favorabilă.

grupajul final de versuri conține intrisec câteva surplusuri. de exemplu nu văd rostul lui extrem acolo unde e atât de important să existe simplitatea spunerii. anume finalul se reține cel mai bine într-un text și anume el are o mare influență asupra impresiei generale a cititorului despre poem. mizând și bazându-mă pe puterea sugestiei, tăind și substituind câte ceva, aș fi lăsat pentru final doar asta:

câteva picături de indigo în ploaie
lacrimile unui bufon

ideea insomniei ori nesomnului induce înclinația generală a textului să primească starea de tulburare sau de nervoză. în orice caz, în spatele exteriorizării acestea mai mult sau mai puțin personale, se află niște trăiri puternice de bucurie sau tristețe, neliniște sau orice altceva, din patrimoniul trăirilor afective, ce are capacitatea să tulbure, să îngrijoreze, ceea ce vine oarecum în contradicție cu unele dintre stările anterioare, cel puțin pentru mine. dar aici nu pot reproșa ceva în mod cert.

deplasându-mă mai sus, la strofa patru, pot spune doar un lucru: comentând pentru lumile viitoare sună foarte aiurea în contextul, de altfel, cât de cât reușit, chiar bun. aici pur și simplu aș omite versul trei.

(uite că și în strofa bună găsesc o scăpare de tastare. ai scris plânsul unu copil, unde ai vrut să scrii plânsul unui copil)

distihul strofei doi, îmi permit să-i spun distih, fiindcă_conține în sine ceva integru și puternic, este ok. e o idee care ar putea fi dezvoltată sau care ar putea să rămână așa și să reziste în chiar forma asta.

în strofa incipientă există ceva feeric și totodată ceva catastrofal. știu că ai tu ce ai cu fantomele, dar nu dă bine în poem. introduce din start o atmosferă de groază ori chiar de teribilism. nu zic ce e rău și ce e bun, spun doar cum aș modifica pentru ca să sune bine:

noaptea în àvila
chiar și sub statuia sfintei tereza
am văzut chipul tău
mi-am promis că mă voi întoarce
pretext sau cauză pentru care
am rătăcit cu toții după aceea
și numai eu știam
de ce
au țipat cocorii
în clopotnița catedralei

(se poate și fără ultimele două versuri aici)

din alte comentarii ale mele despre textele autoarei, îmi permit chiar să spun poetei silvia caloianu, se observă că nu îmi reprim părerea, orișicât de subțire ar fi aceasta, indiferent dacă textul este unul rău sau bun. doar spun sincer ceea ce am de spus. o cunosc pe silvia ca pe un autor autoexigent peste limită, un autor care se bazează în primul rând pe ceea ce este și pe propria-i atitudine față de texte, posedând un spirit autocritic de invidiat, o poetă care rămâne rece la criticile neargumentate, la laudele deșarte și la răutățile intenționate. o poetă pe care o prețuiesc foarte mult pentru ceea ce este și, mai ales, pentru ceea ce scrie.

p.s. îmi cer scuze, silvia, că s-a întâmplat să spun astea în ziua asta în care cuvintele mele ar trebui să se lege cu totul și cu totul altfel. și despre altceva.

eb

zâmbesc la viul versurilor de aici, la rodii, la urma de pasăre
la săltarea de voci, macul de pălămidă, dacă zic bine, bobul de grâu
noaptea, alaiul piertei cele mici (in care ma regasesc oarecum, stim noi de ce)

si mai zâmbesc la felul în care știi să le legi între ele
ca de fiecare dată
în seria cu și despre Serafim.

salut.

ți-am spus că trăiesc într-un melc.

ai putea să complici să algebrizezi dragostea dar ai ales sa scrii
simplu
asa cum alegi intotdeauna simplitatea
si frumusetea scriiturii.

despre frunze despre pietre despre copaci

poemul trece prin diferite tempouri
de la lent la rapid la tensionat si invers
la iarasi
lent

da este un frumos poem
mi-a plăcut

pentru că m-am grăbit. m-a prins ieri seara lectura acestui roman și am scris ce am scris foarte fugitiv azi dimineață. promit să revin aici cu mai multe detalii, mai aplecat asupra lucrurilor despre care spui că ar fi bine să le dezvolt. da, tehnica cărții este foarte interesantă. mulțumesc pentru sugestie, mădălina.

eb

acum mi se par bine plasate primele doua in ultima, dar daca ceva te face sa gandesti asupra omiterii lor, si consideri ca va fi mai bine fara ele, textul per ansamblu nu va avea de suferit. pur si simplu nu va mai fi trecerea, suspansul de pina la, va ramane doar sugestia versului acela care emană frigul.

felicitări autorilor, să fie o lansare de la care să iasă toți cei prezenți mai grei, ami plini de poezie, de literatură de valoare. vă sunt și eu alături sufletește.

eb

de gârlă am și eu legate multe amintiri, dar cu toate astea, titlul l-aș vedea altfel. îmi place poezia. mi se pare bine lucrată și chiar, așa, micuță cum e, găsesc în fiecare vers o trimitere spre ceva, un poietic aparte. e bine că te bazezi mai mult pe sugestii, e bine așa. mi-a plăcut:

și nelalocul primăverii să-mi acopere
nelalocul inimii cu verde

dar și în întregime se citește bine.

eb

eu nu m-am împăcat niciodată bine cu haiku-urile, din motiv că nu le pot scrie. nu e pentru mine să număr silabele, dar îmi place când altora le reușește acest lucru și îmi place să le citesc, când sunt bine închegate. primul haiku îl simt destul de aproape, destul de personal fiind, și parcă desprins din viața mea. pentru primul haiku mă opresc aici și îți ofer sincerele mele aprecieri.

eb

ai-a-i-ai... mă întreb acum dacă tu întotdeauna scrii așa. nu știu, poate mizezi pe o anume fragilitate a spunerii, dar e cam sec îngrămădit textul, parcă puțin, prea puțin pentru poetic. autobiografismul acesta comprimat, dar fără destulă forță, uite un exemplu banal chiar la început: beau din gândul care mă îmbracă

mai citesc, în speranța să îți găsești haina poetică care să te valorifice.

din perspectiva mea sunt câteva scăpări al nivel de exprimare ori construcție. de exemplu:

Culoarea din viață aș vedea-o culoarea vieții

în:
Ca și cum aș fi o persoană bolnavă
Și mereu în spital -

versul doi parcă nu e bine plasat în forma asta

Din mine sunt dată afară
NU mai pot intra -

are un fel de repetitivitate ascunsă.

Totul e închis cu un zăvor monosilabic - nu monosilabicului


și finalul, finalul nu aduce exact ceea ce ar trebui, mă așteptam la ceva mi sugestiv, decât o elementară prindere de ideea începutului, măcar de-ar fi venit altceva. orișicât de mult mi-ar plăcea roșul...

eb

spațiul de după liniuțe dă o senzație de neacuratețe, sau poate este intenționat construit așa. ceea ce nu îmi pot nicicum imagina este cum poți să farmeci prin cînt-descînt pușca vînătorului de rațe. poemul are o anume gingășie, dar parcă îi mai trebuie ceva ca să impresioneze. altfel, rămâi cu numai inocența expresiei, ceea ce, pe de altă parte, nu e chiar rău.

eb

când nu mai există frica, lucrurile ar trebui să fie mai lizibile, mai simplu de primit, mai ușor de înțeles, exact cum s-ar întâmpla să cugeți dacă te-ai trezi într-o dimineață de primăvară senină și toate gândurile rele ar dispărea odată cu primele raze de soare simțite pe creștet. dar e și periculos să urmezi până la capăt firul acela translucid, fără a avea toate simțirile conștiente, chiar dacă e vorba de aceeași frică. și mă gândesc imediat la lucrurile pe care le facem în detrimentul nostru și care îi fac să sufere pe alții în locul nostru, iar asta e mai dureros decât dacă am fi noi cei care suferă. de nu ar exista compasiune și oameni care ne iubesc... lucrurile firești, cum ar fi, spre exemplu, același cer albastru, pot trezi atâtea suspiciuni încât nu mai e de mirare nici faptul că:
\"zloata de pe stradă
este singura conjuctură posibilă
calci prin ea ca prin gropile
tuturor celor care ți-au murit\"

m-am bucurat să te citesc aici și mi-a plăcut mult acest poem.

eb