àvila

< O ploaie zorită și iarba vâlvoi
Cocorii amintirilor țipă
Amiaza coboară-n apus pe-o aripă
Cineva sparge oglinda din noi >
(Ion Untaru)

Oricât de apăsătoare sau obsedantă uneori, noaptea are frumusețea ei pentru că dacă nu ar fi întuneric nu am vedea niciodată lumina binefăcătoare a stelelor. Rătăcind prin Avilla, visul devine cosmogonia unui timp unde în fiecare noapte cel care visează reâncepe lumea.

Ama

Ai avut cumva în minte țara Havila de pe malul Fisonului? Țara aviiilor, cu aur bun, cu bdeliu și piatră de onix. Știi că unii cercetători serioși susțin că aceasta ar fi chiar Valahia.

Asta ca să știu cu ce ochi să citesc.

mesajul este cât se poate de elocvent: în toate lucrurile te caut doar pe tine, chiar dacă am ochi și pentru ,,pielea bărbatului beat\'\',în imensa-i bunătate divină, sf. tereza din avila, ne ocrotește mai ales atunci când avem ,,obraji de bufon\'\'. Interesantă și această licență poetică:,,noaptea în &#224;vila e plină de fantome\'\'(din punct de vedere prozodic,Î-ul dintre cele două vocale ,,a\'\'le mai îndulcește...)

Credeam ca e clar, Calin, ca e vorba de orasul spaniol Ávila (usor de gasit pe google): spun in text ca e medieval, pomenesc si de statuia Santa Teresa de Iesus.

Serban, reactia ta, acum la off topic, a ajuns la mine, ma simt onorata.

Multumesc, tuturor, de semnul trecerii.

E bine și în Spania, iar poezia orașelor trebuie pusă în valoare. Lăsăm țara Havila departe și deoparte, se vede acum și clopotnița, și restaurantul, și sfertul de secundă, iar bufonul își găsește locul lui. Frumos instantaneu.

...nu fiu pus la offtopic dacă nu spun decât că am citit cu încântare.
Să subliniz, totuși, ceva:

\"au țipat cocorii în clopotnița catedralei\"

Cu admirație,
Nelu Gârda

Delicată poemă, strajnice ziduri!
Îmi imaginez că ele închid amintirea
iubirii celeia mari, care te urmărește
ca umbra...

Minunat mod de a-i arăta lumea,
lumea ta și lumea de pământ,
în care-l duci...

ziduri, care ar inchide acea amintire... posibil, cand vor fi, nu voi mai sti.

S.Tereza era acolo, in Avila, nu e un simbol cautat. ar fi trebuit sa va sune convingator. multumesc de parere.

să nu fie cu supărare pentru autoare, dar, azi, citind acest text, nu pot spune că este unul reușit în întregime, cu toate că, la prima lectură, când doar a fost postat, nu am avut nimic de reproșat. ba chiar mai rău de atât, acum, pentru mine, unica_construcție verticală de aici rămâne fragmentul citat de șerban, adică strofa trei. la ea adaug strofa doi și, parțial, strofa patru. atât.
o să-mi încep argumentarea într-o ordine inversă scrierii versurilor în textul silviei. poate că versiunea mea de formulare a ideilor de aici vor schimba textul chiar la nivel de înțeles, dar asta este unica formă care, pentru mine, ar aduce poezia într-o lumină favorabilă.

grupajul final de versuri conține intrisec câteva surplusuri. de exemplu nu văd rostul lui extrem acolo unde e atât de important să existe simplitatea spunerii. anume finalul se reține cel mai bine într-un text și anume el are o mare influență asupra impresiei generale a cititorului despre poem. mizând și bazându-mă pe puterea sugestiei, tăind și substituind câte ceva, aș fi lăsat pentru final doar asta:

câteva picături de indigo în ploaie
lacrimile unui bufon

ideea insomniei ori nesomnului induce înclinația generală a textului să primească starea de tulburare sau de nervoză. în orice caz, în spatele exteriorizării acestea mai mult sau mai puțin personale, se află niște trăiri puternice de bucurie sau tristețe, neliniște sau orice altceva, din patrimoniul trăirilor afective, ce are capacitatea să tulbure, să îngrijoreze, ceea ce vine oarecum în contradicție cu unele dintre stările anterioare, cel puțin pentru mine. dar aici nu pot reproșa ceva în mod cert.

deplasându-mă mai sus, la strofa patru, pot spune doar un lucru: comentând pentru lumile viitoare sună foarte aiurea în contextul, de altfel, cât de cât reușit, chiar bun. aici pur și simplu aș omite versul trei.

(uite că și în strofa bună găsesc o scăpare de tastare. ai scris plânsul unu copil, unde ai vrut să scrii plânsul unui copil)

distihul strofei doi, îmi permit să-i spun distih, fiindcă_conține în sine ceva integru și puternic, este ok. e o idee care ar putea fi dezvoltată sau care ar putea să rămână așa și să reziste în chiar forma asta.

în strofa incipientă există ceva feeric și totodată ceva catastrofal. știu că ai tu ce ai cu fantomele, dar nu dă bine în poem. introduce din start o atmosferă de groază ori chiar de teribilism. nu zic ce e rău și ce e bun, spun doar cum aș modifica pentru ca să sune bine:

noaptea în &#224;vila
chiar și sub statuia sfintei tereza
am văzut chipul tău
mi-am promis că mă voi întoarce
pretext sau cauză pentru care
am rătăcit cu toții după aceea
și numai eu știam
de ce
au țipat cocorii
în clopotnița catedralei

(se poate și fără ultimele două versuri aici)

din alte comentarii ale mele despre textele autoarei, îmi permit chiar să spun poetei silvia caloianu, se observă că nu îmi reprim părerea, orișicât de subțire ar fi aceasta, indiferent dacă textul este unul rău sau bun. doar spun sincer ceea ce am de spus. o cunosc pe silvia ca pe un autor autoexigent peste limită, un autor care se bazează în primul rând pe ceea ce este și pe propria-i atitudine față de texte, posedând un spirit autocritic de invidiat, o poetă care rămâne rece la criticile neargumentate, la laudele deșarte și la răutățile intenționate. o poetă pe care o prețuiesc foarte mult pentru ceea ce este și, mai ales, pentru ceea ce scrie.

p.s. îmi cer scuze, silvia, că s-a întâmplat să spun astea în ziua asta în care cuvintele mele ar trebui să se lege cu totul și cu totul altfel. și despre altceva.

eb

Ecaterina, ma bucur ca te simti mai buna si in masura sa imi dai, tu - mie - sfaturi. Mult succes in cariera ta de poet si exeget. Eu... las mainile in jos, neputincioasa, resemnata... :)