Ecaterina Ștefan

mă bucur dacă ai găsit și aici echilibrul. mulțumesc de popas, alexandru.

lacimi - lacrimi

o boare îndrăzneață mă ia cu asalt
nu mă lupt - e ok
cu un asemenea dușman - deja explici, deci e în plus, și mai are ceva din terminologia basmelor unde spui cu dușmanul.

în curtea mea înflorește un fel de
pene zburlite într-un arbore de hârtie
prin care vrăbii suav ortografiate se întrec în oratorie și
desene cu aripi și cer - \"în curtea mea înfloresc\", dacă pene, \"înflorește\" doar dacă arborele, dar de pene ziceai, deci \"înfloresc\".

lăcrimează curcubeie din ochii mei
dar nu mă dor - îmi place.

cum ai pune un toc în călimară
stă înfiptă în buturugă toporișca
amenințătoare - \"amenințătoare\" strică, fiindcă ceea ce trebuie să sugerezi, spui explicit și cititorului nu-i mai rămâne altceva.

îmi place simplitatea, modul detașat de a percepe singurătatea și ironia abordării (- așa îmi ești frumoaso, trișezi!, când vine dimineața naiba să o ia - infinitul). dar cred că e prea acentuat fumatul, se întâlnește de 3 ori.

și dacă e să spun cum aș vedea mai calitativ textul, l-aș opri la \"ne trezim într-un pat și așa zi cu zi\" și aș scoate \"tace nu pentru că stă lângă mine\" și i-aș da alt titlu, ca să nu se repete.

multă inspirație pentru mai departe! mai trec.

eu cred că barele și steluțele despărțitoare încurcă, rup din cursivitate și acuratețe. exemplificările cu apă la începutul textului sunt surplusuri, fiindcă fură din acțiune și apoi e clar totul zicând apă, ca-n prima frază. la \"pui ce motan\" ar fi \"pui de motan\" typo. următoarea strofă e f abstractă și duce a clișeu, deși ar putea să se lege, măcar pentru lichiditatea lacrimii cu restul apei care circulă prin text. \"crescând sub lichidul incolor\" e prea mult dulceag acolo unde mai ai și sunetul surd. în rest e ok și ca mesa și ca istorie și cum se leagă în poezie. cu toate că ar mai fi ceva de făcut și cu ultimul vers, unde valul mușcă din țărm, eu o văd cam așa:

știam un bătrân care fotografia apa

îi plăcea cum se curbează întunericul
la suprafața lucrurilor
cum se îneacă singurătatea într-o
fântână ca un pui de motan cu nouă vieți

îmi plăcea cum se îndoaie
lumina pe sub ușa de brad
palma groasă mișcându-se între hârtia
lucioasă și ochiul acela orb cărămiziu
foșnetul de hârtie mototolită
sunetul surd al siluetelor

într-o noapte și-a strâns balaurul
cu ochi roșu. l-a pus de pază prin
debara
- să nu pui mâna aici – mi-a spus
și-a luat pălăria bastonul și ceasul
a plecat

acum
eu fotografiez apa din fiecare om
apa din fiecare val care mușcă din țărm

da, am tăiat, fiindcă am mutat textul din proză în personale și mi-e frică să-mi atribui așa perspectivă, ca fiind ceva intim, propriu mie. când mi se va contura mai clar mesajul de acolo, poate îl voi dezvolta în altceva, aparte. mulțumesc și de prima oprire și de revenire, diana.

zi-mi, dacă observi, ce crezi că nu merge aici.

e faină pespectiva din care tratezi subiectul, adică pegătirea adăpostului pentru hoit, apoi cum te uiți din bordei direct în grădina cu roduri și jucășenia cântatului, și forțarea de rime care încearcă înotul și cu picioarele în același timp cu mâinile, ca broasca, tot mai în glumă sau mai în serios. are ironie și cred eu că și originalitate.
îmi place, dar de ce imediat după aluzia cu îngrășarea, dacă am prins just înțelesul, zici că nu te poți lega la șireturi, de ce la șireturi? s-a îngrășat piciorul, sau nu te poți apleca până la el de straturile șuncilor în dreptul burții? adică, înțelegi, nu zic tu despre tine, ci despre eul liric, empiric, de care-o fi.

foarte nasol scris. chiar aberații. si titlul provoaca repulsie de mult timp. cred ca ar prinde bine textelor viitoare sa te indepartezi nitel de sfera imaginarului și să revii cu picioarele pe pământ. zic că mai multă naturalețe n-ar strica.

ottilia, mi-e teamă că nu noi alegem stările, ele ne aleg.

alexandru, iubitor nu e niciodată prea mult. pentru mine nu e prea mult.

da, m-am împiedicat și eu acolo când am scris. nu știu de ce mi se parea mai ok decât dacă-i ziceam o labă gigantică de elefant. o să mă gândesc cum modific. mulțumesc.

nu, nu doar acestea. am spus ceea ce rețin din text și poate ceea ce-i formează încheieturile, dar o latură care poate să supere aici este densitatea textului, aglomerată, ceea ce dă un pic a greoi la receptare.

dulceag și feminin, caracteristic scrierilor mai puțin valoroase a unui secol trecut. cred că ar trebui să încerci să exprimi altfel epitetele și metaforele clișeice, ca cele din acest fragment:

\"în taina sufletelor noastre găunoase,
ce dor de necuprins pe buze se-nfiripa
din amorul artei pâna-n amarul capriciului.\"

sau de aici:

\"Plouă. Atât de tainic și sfios
părea că până și timpul
a uitat să mai existe\"

și, dacă poți, să schimbi tonul. mă refer la însăși conținutul, mesajul despre care alegi să scrii.

e scris într-o așa imagistică de parcă ar veni direct dintr-un vis. mie mi-au plăcut 3 momente aici: începutul, adică primele 3 versuri, \"discută câte ceva din sartre și iuda e prieten cu toți\", care parțial se și repetă, și \"ca într-o piesă de teatru nu cumva suntem morți apoi - cineva se supără pe bune asta nu e viață\".

când știu că scrie un matematician, mi-e și frică să mă uit la cifre. nu voi ști nicicând la fel de bine ca autorul semnificația lor.

totul e spus cu \"e soare pentru cel care crede\".

azi am timp să fiu concisă. și voi spune că textul e despre o lume construită-n minciună, o lume în care oamenii sunt flămânzi să te desființeze.

bună remarca lui Nicolae. cred că s-ar valorifica mai bine poezia dacă ai începe cu versul suscitat, e chiar foarte tare.

se mai cere un i la copii, versul doi.

poate că dacă s-ar lăsa numai partea aceasta, nu ar mai fi timiterea înspe droguri, care e un subiect riscant de abordat, mai ales în lipsa experienței. eu nu mă gândisem la droguri, am citit clar că trași pe nări sunt norii, și de aici senzația de inspirație a cerului, poate pentru că n-am fost atentă la cultivatul plantelor de mai înainte.

\"constat că
oamenii au numai nori

trag unul alb pe o nară
pe urmă pe cealaltă
poate așa voi ajunge să simt
că viața e făcută
din momente mici
halucinante\"

îmi place cum scrii. ai o jucăușenie mereu diferită și întotdeuna senină. aici mi se pare tare reușită ultima strofă. și-mi place că scrii constant, că ai lucrurile acelea pe care le poți da afară prin poezie.

inspirație mare să îți doresc!