Dumitru Sava

contemplați din rai ochii umanității - stelele pe cer!

eu locuiesc pe strada disperării aicea fericirea-i interzisă și tot la fel e și femeia… singuratatea mi-e unica vecină m-am pomenit cu ea pe cap se ține scai că nu mai pot să scap amantă

sunt aici lângă tine dragul meu da nu mă vezi hai încearcă să prinzi ritmul un… doi... trei un… doi… trei… așa așa potrivește-ți pașii valsează în continuare în hora vieții exact cum o făceam

el… Te anunț frumoasă doamnă N-am rubine n-am safir Dar și-acum în plină toamnă Sunt boboc de trandafir ea… “Tinere” ești arogant Nu te lăsa dus de val Nu-mi vei fi nicicând amant Tu

flăcău, eram un neputincios noaptea când se întărea mă chinuiam cu două mâini și să o-ndoi nu reușeam se vede însă că-s de neam acum cu degetele unei mâini o pliez ca pe-o curea

Nu știu cât i-ar fi plăcut lui Vasile Porojan, cu demnitatea lui de țigan neaoș, să afle că acum este rrom. Și nici nu cred că rromindu-ne la europeni, prin ospățuri festive ori arestări de operetă

Ea Ai în ochi sclipiri de sori Dar n-ai albul de la crini Rupi petalele la flori Fiindca ai in suflet spini... El Măi fătuco, mândră floare Ai cam vrea să te înspin Să-ți culeg albul de

te chem frumoasă doamnă să o luăm de la-nceput tu mie să îmi fi icoană eu… paradisul tău pierdut privești cum fumegă țigara și așteptarea ți-e mai rea tot mai amară e cafeaua când nu

pe Pământ eram doar EU și EA sorbeam cu nesaț nectarul iubirii și ne-mbăiam în cupa fericirii într-o noapte Cerul a luat-o la el și s-a prăbușit peste mine... sunt singur mi-e frig și mi-e

Ea Coborâtor din bravii cărturari, Își pune pe tarabă elocința Și se consideră dintre ce mari Ce-i pasa lui că nu mai e ...putința? El Decât să îmi verifici vița Mai bine tu ți-ai da

în amintirea nopții noastre de magie când mi-ai promis să mă iubești peren și-n care m-ai salvat de insomnie eu pentru tine, azi, mă fac catren

urraa… urraa… la o comandă izbucnește de la un capăt la celălalt al tranșeei pământ înfierbântat universul deviază spre roșu legea gravitației condamnă marțial pentru noi mâine soarele să nu

suliță solară firul de iarbă despică bobul seminței și crapă coaja pământului lumină verde ascunsă-n ochii tăi despică bobul iubirii și crapă scoarța cerului săgeată magică în inima mea

în deșert s-a-mperechiat șeicul cu camila pustiul din inima ei oricât de tare s-a scremut a născut... o căcărează

mai întâi a fost Cuvântul infinit de infinit dar și finit de finit Cuvântul însă mai e finit de infinit dar și infinit de finit el singur, Începutul adică alfa, poate fi finit de

O zi specială dintr-un nou an, băiatul mamei. Lumea merge mai departe... E zi de sărbătoare! În noaptea asta steaua ta a fulgerat cerul și ne-a plouat cu fericire. Însuși Îngerul s-a îmbătat de

singurătatea mea cu viers de busuioc în căutarea verbului se-nmiresmează să-ți fure de pe buze stelele visează si-n inimă cu ele să îți aprindă foc

azi sunt castelul de nisip ce nu-și mai află malul zidit din nenoroc și fără chip pe care-l șterge valul copilul vesel care-am fost n-a mai venit ca să se joace mă plânge marea fără rost ca

ca o mitică gorgonă verdele crud al ochilor tăi mă urmărește pretutindeni și nu îmi mai dă, o clipă, pace. căzut într-o subită transă mă zbat, fără speranță, să ies de sub hipnoza lor. nici măcar

aș îngenunchea în fața ta, ți-aș prinde palmele între ale mele și te-aș privi adânc în oglinda ochilor... până în străfundurile sufletului! de jos în sus, așa cum se cade să privească muritorul o

fereastră spre adevăr și frumos, deschisă larg în infinit, prin care m-am privit până în adâncuri și am putut să-mi descopăr nebănuitul din suflet. să-l cunosc și să încerc să mă împac cu el. neștiut

eram navigatorul dintre lumi… nefericit te rătăceam prin visul meu ascuns și te-am aflat sămânță de dor târziu adormită la mine în palmă. veniseși purtată pe-o fantă de gând să-mi germinezi

s-a feștelit cultura… scrum s-a făcut pâinea în spicul de grâu planeta flacără - bonaroti pictează cerul catedrală sixtină postmodernistă femeia sexul își schimbă la cap mușcă cu poftă