Dumitru Sava

noaptea este cerul plin de stele ziua e lumea plină de oameni lumină cer noapte și stele întuneric pământ zi și oameni steaua se vede pe cer doar noaptea pentru că este lumină în întuneric omul

pentru că nu mă mai voiam după ce m-am îmbătat bine diavolul m-a sfătuit să-l omor pe înger cu o vorbă fără duh l-am săgetat exact între aripi de atunci nu mai zbor pentru că prea mă

ne-am pus capetele pe-aceeași pernă fruntea ta s-a lipit cu fruntea mea și ni s-au amestecat gândurile într-o singură frunte mare… mare… înotam în verdele imens al irișilor tăi te

tot meditând la karma mea nu am văzut că vine iarăși iarna viforoasă capricioasă și frumoasă ca femeia pe care tocmai o aștept îmi biciuiește cu rafalele privirea împăienjenită de atâta

un submarin mi-am inventat să-mi țină loc de viață vâslaș să-i fiu când ai plecat durerii crude să-i fac față și-am început să îmi cutreier abisurile ființei mele sperând acolo să te

poate că iubire înseamnă să te privesc prin toți ochii negri albaștri verzi ori căprui ai tuturor femeilor care m-au iubit fără a putea să mă aibă vreodată să te vadă că tu ești cea mai

după o lungă și toridă zi de târâială abia scăpat de sub strivirea unei tălpi flămând și obosit pe palidul tăpșan fiul șarpelui își sâsâia nefericirea… „ spune-mi te rog Tu iluminate Tată a

omenirea-și surpă harta n-am prezent nici viitor și-a mișcat polii planeta sunt un biet rătăcitor ce l-a părăsit con-soarta hoinăresc pe plaja lumii mai mult mort decât în viață prin mocirla

contemplați din rai ochii umanității - stelele pe cer!

eu locuiesc pe strada disperării aicea fericirea-i interzisă și tot la fel e și femeia… singuratatea mi-e unica vecină m-am pomenit cu ea pe cap se ține scai că nu mai pot să scap amantă

sunt aici lângă tine dragul meu da nu mă vezi hai încearcă să prinzi ritmul un… doi... trei un… doi… trei… așa așa potrivește-ți pașii valsează în continuare în hora vieții exact cum o făceam

el… Te anunț frumoasă doamnă N-am rubine n-am safir Dar și-acum în plină toamnă Sunt boboc de trandafir ea… “Tinere” ești arogant Nu te lăsa dus de val Nu-mi vei fi nicicând amant Tu

flăcău, eram un neputincios noaptea când se întărea mă chinuiam cu două mâini și să o-ndoi nu reușeam se vede însă că-s de neam acum cu degetele unei mâini o pliez ca pe-o curea

Nu știu cât i-ar fi plăcut lui Vasile Porojan, cu demnitatea lui de țigan neaoș, să afle că acum este rrom. Și nici nu cred că rromindu-ne la europeni, prin ospățuri festive ori arestări de operetă

Ea Ai în ochi sclipiri de sori Dar n-ai albul de la crini Rupi petalele la flori Fiindca ai in suflet spini... El Măi fătuco, mândră floare Ai cam vrea să te înspin Să-ți culeg albul de

te chem frumoasă doamnă să o luăm de la-nceput tu mie să îmi fi icoană eu… paradisul tău pierdut privești cum fumegă țigara și așteptarea ți-e mai rea tot mai amară e cafeaua când nu

pe Pământ eram doar EU și EA sorbeam cu nesaț nectarul iubirii și ne-mbăiam în cupa fericirii într-o noapte Cerul a luat-o la el și s-a prăbușit peste mine... sunt singur mi-e frig și mi-e

Ea Coborâtor din bravii cărturari, Își pune pe tarabă elocința Și se consideră dintre ce mari Ce-i pasa lui că nu mai e ...putința? El Decât să îmi verifici vița Mai bine tu ți-ai da

în amintirea nopții noastre de magie când mi-ai promis să mă iubești peren și-n care m-ai salvat de insomnie eu pentru tine, azi, mă fac catren

urraa… urraa… la o comandă izbucnește de la un capăt la celălalt al tranșeei pământ înfierbântat universul deviază spre roșu legea gravitației condamnă marțial pentru noi mâine soarele să nu

suliță solară firul de iarbă despică bobul seminței și crapă coaja pământului lumină verde ascunsă-n ochii tăi despică bobul iubirii și crapă scoarța cerului săgeată magică în inima mea

în deșert s-a-mperechiat șeicul cu camila pustiul din inima ei oricât de tare s-a scremut a născut... o căcărează