Dumitru Sava

mai întâi a fost Cuvântul infinit de infinit dar și finit de finit Cuvântul însă mai e finit de infinit dar și infinit de finit el singur, Începutul adică alfa, poate fi finit de

O zi specială dintr-un nou an, băiatul mamei. Lumea merge mai departe... E zi de sărbătoare! În noaptea asta steaua ta a fulgerat cerul și ne-a plouat cu fericire. Însuși Îngerul s-a îmbătat de

singurătatea mea cu viers de busuioc în căutarea verbului se-nmiresmează să-ți fure de pe buze stelele visează si-n inimă cu ele să îți aprindă foc

azi sunt castelul de nisip ce nu-și mai află malul zidit din nenoroc și fără chip pe care-l șterge valul copilul vesel care-am fost n-a mai venit ca să se joace mă plânge marea fără rost ca

ca o mitică gorgonă verdele crud al ochilor tăi mă urmărește pretutindeni și nu îmi mai dă, o clipă, pace. căzut într-o subită transă mă zbat, fără speranță, să ies de sub hipnoza lor. nici măcar

aș îngenunchea în fața ta, ți-aș prinde palmele între ale mele și te-aș privi adânc în oglinda ochilor... până în străfundurile sufletului! de jos în sus, așa cum se cade să privească muritorul o

fereastră spre adevăr și frumos, deschisă larg în infinit, prin care m-am privit până în adâncuri și am putut să-mi descopăr nebănuitul din suflet. să-l cunosc și să încerc să mă împac cu el. neștiut

eram navigatorul dintre lumi… nefericit te rătăceam prin visul meu ascuns și te-am aflat sămânță de dor târziu adormită la mine în palmă. veniseși purtată pe-o fantă de gând să-mi germinezi

s-a feștelit cultura… scrum s-a făcut pâinea în spicul de grâu planeta flacără - bonaroti pictează cerul catedrală sixtină postmodernistă femeia sexul își schimbă la cap mușcă cu poftă

tocmai acum m-am născut când otrava macului curge prin scleroza din venele lumii tăiate zilnic de sinucigași în războaiele anti teroriste găuri negre femeile uită să mai facă copii avortate-n

departe e oaza cămilă-n deșert gura poetului tace rezerva de vorbe transpiră drumul iluzii se scurg în copite și fiecare pas nisipu-nflorește poeme se umple pustiul de

soarele arde ca un cuptor temperatura planetei a mai crescut cu un grad de n-ar face febră! în lanul auriu nu știe de cine stă pitită ciocârlia, tăcută își clocește ouăle. haita îi

se face tot mai cald pe pământ. printre mormoloci încurcate în mătasea broaștei stele căzătoare clipocesc în balta lumii. haite abandonate de câini comunitari vânează lumina sperând să

desmățul luminii. singur în noapte sfiosul greier se trezește speriat. se făcea că-i licurici! de urât, cântă. și cântă… scânteieri de lăută – scrâșnetul coasei! o petală de trifoi udă de emoție.

coboară astrul inimii-n uitare și am rămas singur pe pământ mă rătăcesc în gând și așteptare mistria-mi se preface în cuvânt doamne de tine ce dor mi se face nu mă lăsa așa nefericit

oofff mă doare capul de nu mai pot! m-am privit în oglindă și... m-am deocheat!

inima schije dintr-o grenadă neexplodată și nu e nimeni să-i tragă brățara se învechește pulberea în ea și o să fie scoasă din uz prin des(ș)ertizare de niște oameni vrednici care habar nu

înghețat peisaj selenar numai cratere de vulcani stinși ce abia mai fumegă la fel ca un aerodrom bombardat de o flotilă de omuleți roșii și răi din ordinul expres al phersephonei geloasă foc că

“măi bărbate știi ce zic io suntem bătrâni ne-a trecut făina prin ciur... dacă s-o întâmpla ceva cu unul dintre noi io mă mut la copiii ăia!”

ai viața ta ca și a mea știu cât te iubea ca și pe mine… în lipsa ei te mângâi eu că poate iubirea ta e Ea!

e vremea muierilor disperate că iar vine wekend-ul și le prinde tot singure butonând la televizor cu copii și nepoți fericit de netoți cu bărbați îngropați și amanți de altele