Dumitru Sava

mi-e dor cumplit de tine cum e orbirii de lumină ori spadasinului de scrimă ca soarelui de zi senină și versului curat de rimă mi-e dor nespus de mine ca ne’nțelesului de cuvânt

atâta splendoare risipești în neant eu sunt Neantul ce în genunchi ar veni către tine atâta lumină radiezi în întuneric eu sunt Întunericul gata să-ți dezvăluie nepătrunsul atâta aromă

în marea ta nedumerire vâslind de unul singur jur dorinți erotice spre tine cu submarinul să te fur chiar voi veni privește-mă-n oglindă goală pe trupul tău valsând cu gândul sunt Sburător

Nu mă prea pricep dar eu cred că \"poezia\", în vers ori proză, e vibrație: a creatorului în creația sa; a textului în inima (mintea) receptorului. Orice text are armonia lui și devine poezie când se

măcar încearcă să mă minți azi fericit eu te-aș vroi lăută magică ce-mi cânți înfiorându-mă să-mi fii Inceput de primăvară Mir de leac din floare rară Aromire de păcat Raiul încă

Mă-ncearcă de o vreme o ispită În universul ăsta pământean aș vrea Să-mi fi-ntr-o zi strălucitoare stea Și eu umilul tău să-ți fiu orbită Dar niciodată n-om ajunge-așa Destinul fu cu mine

navigator printre speranțele-mi ucise am ancorat o clipă-n visul tău să te culeg din câmpul cu narcise să-mi fac din tine dumnezeu mă alungă însă paloarea-ți de pe chip sunt părăsit și singur

să te-ntâlnesc vreodată m-aș vrea arcuș iar tu să-mi fi vioară să-ți cânt pe infinitul corzii la fel ca paganini-odinioară sonata neștiută a iubirii iar tu să rezonezi cu mine pe toate undele

m-ai amăgit cu lumina ta și acum mă trezesc în plină noapte mă doare întunericul de atâta singurătate ochii mei te caută flămânzi în fiecare femeie până îmi amorțește tensiunea

ea... dacă ai bea apă-n loc de vin ai deveni cu mult mai tonic m-ai face să mă simt divin când noaptea tu ai fi mai spornic el... de n-ai avea un ton ironic și nu ai mai scuipa venin aș

am fost în parc pe banca pe care ședeai tu eram principesa și vagabondul n-am îndrăznit să mă uit la tine de teamă să nu te fur cu privirea prea mă bătea gândul ăsta nemernic ai fi țipat

singurătate lacomă de lumină te ning cu petale de gând să iau asupră-mi a ta vină și iadului apoi mă vând… smerit te-adun din colbul de uitare în purgatoriu te zidesc altar să-mi fac

infinit e universul și univers e omul adică eu în fiecare secundă moare un om și se naște un om dispare un univers și apare un alt univers chiar acum când scriu secunda tocmai a

scânteie – căldură și lumină adică foc foc – căldură și lumină adică iubire iubire – foc! scânteieri ești Doamne căldură și lumină foc adică… iubire! scânteie din Tine căldură și

noaptea este cerul plin de stele ziua e lumea plină de oameni lumină cer noapte și stele întuneric pământ zi și oameni steaua se vede pe cer doar noaptea pentru că este lumină în întuneric omul

pentru că nu mă mai voiam după ce m-am îmbătat bine diavolul m-a sfătuit să-l omor pe înger cu o vorbă fără duh l-am săgetat exact între aripi de atunci nu mai zbor pentru că prea mă

ne-am pus capetele pe-aceeași pernă fruntea ta s-a lipit cu fruntea mea și ni s-au amestecat gândurile într-o singură frunte mare… mare… înotam în verdele imens al irișilor tăi te

tot meditând la karma mea nu am văzut că vine iarăși iarna viforoasă capricioasă și frumoasă ca femeia pe care tocmai o aștept îmi biciuiește cu rafalele privirea împăienjenită de atâta

un submarin mi-am inventat să-mi țină loc de viață vâslaș să-i fiu când ai plecat durerii crude să-i fac față și-am început să îmi cutreier abisurile ființei mele sperând acolo să te

poate că iubire înseamnă să te privesc prin toți ochii negri albaștri verzi ori căprui ai tuturor femeilor care m-au iubit fără a putea să mă aibă vreodată să te vadă că tu ești cea mai

după o lungă și toridă zi de târâială abia scăpat de sub strivirea unei tălpi flămând și obosit pe palidul tăpșan fiul șarpelui își sâsâia nefericirea… „ spune-mi te rog Tu iluminate Tată a

omenirea-și surpă harta n-am prezent nici viitor și-a mișcat polii planeta sunt un biet rătăcitor ce l-a părăsit con-soarta hoinăresc pe plaja lumii mai mult mort decât în viață prin mocirla