Dumitru Sava

La mai puțin de o sută de stânjeni, pe promontoriul din piatră și humă ocolit cu viclenie de molcoma apă a Dâmboviței pe care localnicii îl numesc din vechime Cotul Morii, se înalță, de pe la 1460,

planează barza – răsare un trandafir în curtea tatei tăcută ursitoarea strânge ața pe mosor începe circul – arlechini și lăutari valsează timpul cu ei în horă înghițitor de săbii

* după ce Iisus la Tatăl s-a rugat a venit un înger și la luat să nu se afle însă de păcat pe-un altul ei pe cruce au urcat iar cel ce dănțuiește lângă issaia ne poate fii oricând falsul

într-un imperiu aproape ateu un pastor arde coranul iar într-o amărâtă țară musulmană la mii de kilometrii discipolii lui mohamed cel umilit se revoltă un eminent român aflat acolo în misiune onu

E săptămâna patimii, e post de dulce Căci vine ziua când păcatul e divin Și se revoltă sângele pe cruce Din spini și din piroane curge vin Își lasă Tatăl, Fiul să mai moară Ca noi să credem

în noaptea de mister atât de sfântă când sacrul se coboară pe pământ iar îngerii ne vor ploua cu stele și însuși domnul va cânta în cor cu noi voi învia cu gândul lângă tine mă voi ruga pios

frunză de viață plămăditoare ce vin îmbătați-vă!

Sunt spicul de grâu care rodește pâinea cuvântătoare

pentru că nu mă mai voiam după ce m-am îmbătat bine diavolul m-a sfătuit să-l omor pe înger cu o vorbă fără duh l-am săgetat exact între aripi de atunci nu mai zbor pentru că prea mă

azi noapte iarăși nu am dat geană în geană de lumină vă spun să mă credeți odată sunt mai obosit ca sisif-ul din ploape osândit de camus să-și care deodată toți bolovanii pe care victorios

și soarele a înghețat singurătatea `mi-este pat în mine nici nu mai încap clopotul îmi tot bate-n cap habar nu am pe unde umblu doar privesc spre cer și urlu nici florile nu îmi mai

mă măsuram ades cu gândul și mă brăzdam cu ne’nțelesuri apoi mă semănam cu îndoieli și încercând să-mi aflu rostul mă adunam în șiruri de cuvinte să nu mă pierd să nu te uit îmi căutam

Poezia e un joc aparent. Ori secund? Dar jocul ăsta are o regulă fundamentală. Care este Logosul! Poetul e un copil ce se pierde în joc. El nu crează nimic. Doar îi urmează regula! În zbenguiala

cred că e adevarată afirmația prima dragoste nu se uită niciodată dar eu aș completa-o prima dragoste rămâne unică celelalte iubiri nu sunt decât pahare mai pline ori mai goale mai dese

am încremenit pentru o clipă timpul m-am ascuns în gheața din privirea ta și m-am cioplit în piatra inimii m-am înveșmântat în vorbele-ți de plumb și am luat forma neștiutului m-am neclintit în

îmi amintesc de vremea când îmi trimiteai un zâmbet și un sărut îmi plăcea atât de mult că probabil m-am contaminat și acum zâmbesc și eu... dar amar credeam că viața scrie prin noi un

ți-amintești se vedeau zorii și eu vream să nu mai vină îți sorbeam continuu ochii amețit de-a lor lumină pe verzi lujeri mici petale se-ntindeau în evantai se plecau în a ta cale te rugau

fără să mă anunți într-o noapte de vară ai plecat ca o stea călătoare pe calea ta ori ca o preafrumoasă cenușăreasă temătoare să nu o apuce dimineața dar ți-ai lăsat și urma pantofului și

jocul vieții e programat are aceeași desfășurare pentru toți și cam aceeași durată pentru fiecare dacă i-am cunoaște regulile și le-am respecta ar trebui să trăim cam la fel ca durată și

curând o să vină paștele mieilor… și al nostru iartă-ne Zamolxes că am ajuns cel mai internaționalist popor astăzi ne chemăm români îl contestăm pe …escu înălțăm statui regale unui neamț ne

simt pe frunte un sărut rece mă zgribulesc în așternut din depărtări misterioase primăvara o distinsă doamnă mă anunță prin clinchet de gând încă nu s-a hotărât dar poate o să vină și la

tu îmi spui să nu mai beau din țoiul ăsta murdar licoarea speranței în care plutesc împrăștiate naufragii printre bikini și chiloți mânjiți de rahatul pestilențial al unei “revoluții\" furate