Dumitru Sava

Târzie noapte-n toamnă bântuie prin insomnii. Luna merge stând. Iluzie-mi pare când norii stau mergând.

Când mi s-a furat … lăuta am plecat năuc cu pluta fiindcă mă-ndemna ispita să îmi regăsesc ursita Tot umblând hai-hui ca muta într-o zi mă apucă guta și mi-am zis gata finita însă

iubirea noastră precum știi se născu doar într-o zi și pe drum de decuseară învăță cum să și moară ce-ndelungat și îndelung ne poartă drumu-acesta strâmb ce rătăciri ne-au rătăcit pe

înceată-i poteca și pasul mi-e greu și-mi pare prin vreme că nu mai sunt eu că eu-l sunt el răsărindu-mă greu și numai durere-i sunt eu îmi plânge pe umăr cu glas de orfeu mă arde-n privire cu

muncesc! dizolv materia în apa vie și mă fac pământ. gândesc! topesc lumina în cuvânt și mă prefac spirit. iubesc! îngheț timpul cu spațiul tău și mă reproduc.

lumina caldă ce nu te-a bronzat și nu ți-a mângâiat privirea matinalul concert de păsărele la care tu nu ai avut niciodată bilet adierea răcoroasă de vânt ce nu s-a jucat prin părul tău

Ochii mei lumini pereche zilele mi le vegheau chiar noaptea când se culcau îmi scrutau singurătatea cu milă și cu reproș se iubeau și mă căinau Mă ardea privirea lor n-am putut să mai

Mă scurg din tine mamă și mă adun și când eu cresc tu scazi cu mine, cu mulțumire vezi cum mă-nmulțesc și tu cu fiecare eu te pierzi Când eu mă nasc renaști și tu când eu mă nasc tu mamă

Mi-au pus Doamne termopane și-acum nu mai pot să visez, fantome nu mai pot să intre, nici nu mai pot să evadez Mi-au pus Doamne termopane și nu mai pot să te aud, zadarnic păsărele-mi

copacul vieții a adunat în coaja lui atâtea dureri și bucurii că simte nevoia să plângă ori să cânte atunci înmugurește mugurele e plânsul ori râsul prin care țâșnește afară sufletul lumii

Câți ani ai tu bunule? Am vârsta toamnei… Ce frumoasă e iarna!

Ea: Mâncați-aș ficățelul tău! El: Mai bine-ai fi cățelul meu!

Pășind mai aproape pe drumuri de ape ei vin să se adape la porțile gândului Pierd timp să ne-aștepte la porțile sterpe înalte și drepte la poarta pământului Când noaptea se lasă

Într-un moment de criză de inspirație divină, neinspirat, destinul m-a expirat în lumea asta inspirată. Am inspirat adînc tot ce-a expirat ursitoarea pentru mine și parcă blestemat, neinspirat,

Mă tot străduiam să aflu dacă e mai rău să fi naufragiat ori epavă. Aveam în vedere două categorii de nefericiți, văduvi și divorțați. Încă nu m-am dumirit care sunt mai loviți de soartă. Nici dacă

Viața mă supune, în continuare, la tot felul de examene. Am dat atâtea că și în somn mai am coșmaruri cu ele. Și văd că nu se mai termină. Multe dintre ele m-au ajutat să evoluiez și să mă formez

Ne petrecem viața după Legea divină revelată, zice-se, în cele zece precepte înscrise de evreul Moise pe niște tăblițe și ne îngrozește gândul la apocalipsă. Realitatea e că slobozindu-ne din

camarazi ai generației trădării rămași cu ochii înghețați pe frontiere când patria adusă-n culmea disperării era-n interior decapitată de putere ni se spusese că era complot, agresiune se

n-am ajuns miliardari, noi am rămas soldați fără drapel și fără soldă, sărmani pensionați suntem faimoșii artileriști de lângă gară deposedați de tunuri, onoare și cazarmă! noi n-am

Nu se știe dacă o fi chiar ilustrul personaj ori un altul... A ajuns, totuși, în rai. Meditativ, se plimbă agale, păcătosu’, pe aleile șerpuitoare. Și-a primit “mântuirea” pentru gândul necurat și

când prima oară Totul a început să fie din lacrima-geneză ce-o frământam sub pleoapă am înțeles cu teamă și crudă bucurie că învățasem viața și lumea să înceapă din magmele neformei ce-mi

niște fluturi superbi defilau pe sub candelabrul istoriei mult prea sătul de războaiele pământului credeam că sunt porumbeii păcii și în timp ce eu soldatul destoinic de veghe cu arma-n post la

ne spune mitul biblic, ca să facă lumea asta ziditorul a sacrificat-o pe eva. a alungat-o mai întâi din rai și apoi i-a dăruit geneza. balada ne reamintește, la fel a procedat