Dumitru Sava

stoluri lungi de rândunele bucurii și zile grele lacrimi dulci, hohot amar nestemate-n calendar buchet de mărgăritare cocori ce se pierd în zare fulgi de nea și flori de câmp baftă și

Cred că încep să îmbătrânesc. Am mușcat dintr-un ardei... Și era mai iute ca mine!

Zeul a fost mărinimos cu mine. Nu știu însă cu ce i-am greșit! Pentru că într-o zi a început să își ia înapoi darurile. L-a luat pe tata, apoi pe mama… Acum sunt văduv! Om încă în putere și singur,

A trecut repede vremea... Mai ieri eram un țânc și îi admiram, nu pe cei deștepți, talentați, buni ori frumoși ci, pe cei mai mari și mai puternici decât mine. Îmi doream să ajung ca ei. Și chiar

timpuri tulburi, vreme de război. românia încolțită din toate părțile. nemți, austrieci, unguri, bulgari, turci dau năvală peste noi. capitala și cea mai mare parte din teritoriu gem sub ocupație.

dintre toate drumurile unei vieți cel mai greu e lungul drum către tine la fel cum ochiul se împlinește cu lumină și cu noapte pentru a deveni ceva ce este... la fel cum vremea se umple cu

Accept că viața mi-a dăruit atât cât meritam. Sunt deci... mulțumit! Dar simt că totuși nu sunt fericit. Oare pentru că nu am primit mai mult decât mi se cuvine?

din țara de la capătul curcubeului cea îmbrâncită mereu de pe hărți scoasă din cărțile de istorie și ucisă în joaca copiilor... eu sunt! în ochii mei sfîrșesc toate culorile unei lumi în

\"some birds could never be caged\" unele păsări sunt însăși zborul și zborul nu poate fi oprit cu lacăte fie ele și de aur sunt alte păsări care nu pot învăța să zboare decât sub paza unor

Mai știi tu cât de greu și de bine-i fără povara vreunui vis și mai știi cât de grea și de dulce-i povara ochiului tău în mine închis Mai stii tu de acel niciodată mistuit sfârtecat în

am răstignit un evadat în sfera lui de sticlă-albastră l-am țintuit pe crucea noastră am râs și-apoi 1-am renegat el nu știa că-i vinovat și-n ochii orbi încătușați doi sori de-argint

e noapte e noapte e noapte ... se prăbușește oceanul de beznă natura-și prăvale imensul potop vacarmul lui hades cu trăsnet și foc cutremură lumea și fluviul negru înghite pământul

Nimeni nu m-a iubit vreodată atât de sălbatic și crud cum m-au iubit atunci ochii tăi Nicio frunză nu voia să moară în joaca de-atunci când eu înălțam biserici pe sânul tău stâng Nu

mă simt străin de steaua ce tocmai a murit și poate eu sunt cel ce nu mai sunt contemporan în moarte c-un soare-mbătrânit uitat în sideralul meu mormânt sărmani neghiobi ce falnic clădiți

La porțile Troiei arzândă în sânge de prunc rătăcit mesia cu chip de giocondă din nou a zâmbit Sârșitul ne pare aproape în lacrima falsei icoane nu-n foc, nici vuiet de ape ci-n

Pe searbădă pajiște-a vieții pasc zilele-i turme de vise aproape e haita, slăbit e stăpânul amurgul se lasă, se lasă… De stele, de streche lovită e hoarda că baciul abia o mai ține ar

fiica ta e gravidă cu fiul meu! Înseamnă că noi doi am făcut un copil?

vă cer frați ai mei creștini că în deplinătatea potențelor mentale comit poate o blasfemie, dar trebuie să știți că eu, în proporție de aproape patruzeci la sută, sunt DUMnezeu! Numele meu este

Mai sus de colinele gândului se-nalță trufașă și oarbă zidită în piatra Cuvântului Biserica Albă Drept paznici de smirnă și ceară în al său cimitir fără porți pierduți într-o rugă de

umbra unui înger bătrân prea bătrân să mai poată să tacă mi-adie pe umărul stâng un șarpe izgonit dinspre apă pe umbra umbrită de aripi rostind doar fărâme de zbor ard lacrimi străine de

Atâtea pleoape triste ce nu mai știu a plânge atâtea inimi goale ce-au însetat de sânge și-atât de multe verbe zidite lângă slove în rame fără formă într-un pustiu de vorbe

de când mă știu am un vis să ajung cel mai celmai dintre cei mai... și mai celmai decât celmai adică să am lumea la picioare azi noapte mi s-a împlinit... se făcea că eram pe everest!

Tata era om simplu, de la țară. Nu auzise de Ghilgameș. Și nici nu a fost vreun moment preocupat de nemurire... Povestea, cu umor, că pe front, pe undeva prin Crimeea, unde lupta ca vânător de munte