Dumitru Sava

e criză, bugetul nu mai are bani se taie pensiile la sărmani salariile sunt atât de mici că ne întoarcem la supa de urzici noroc că mai avem televizoare să ne uităm când ne e foame zadarnic ne

în noaptea aia cineva nu vreau să spun gelos poate doar orbit de iubirea noastră a izbit caleașca destinului de colțul unei secunde ce ne traversa încă pe verde norocul care tocmai

Umil urmaș al lui Cain Zidit din visare și chin Îmi sorb amarul meu preaplin Scrâșnesc și urlu dar mă-nchin La ce-i frumos și la destin Și jur, străino, c-o să vin De sub cămașa ta de in

- Hai noroc! Și ia zi… cum e bre, nea Năică, când se îmbolnăvi Puțică de sculament sau… de boli de-alea lumești cum le zicea? - Noroc… hai noroc! Eh, hee… Măi taică erau vremuri grele pe atunci, nu

toată lumea știe că e un număr ce-ntotdeauna rămâne darnic el înseamnă trei și paisprezece orice-am face ne dă, mereu, rest... semantic între pi și dă se află z-eul în care se ascunde simbolul

În nemurirea strămoșului nostru biblic locuiam, cândva, cu toții. Nu ne știam, însă, pentru că nu exista iubirea... Pe pământ cantitatea de iubire e mereu constantă, adică echivalentul mușcăturii de

Trăiască Nietzsche Dumnezeu e mort, ma revolt! Îmi ies din mine sparg vitrine ocup televiziunea condamn reacțiunea asmut prostimea adun mulțimea faceți loc dau foc cu molotoave ridic

Se făcea ca demult cândva murisem și sufletul meu privea neputincios crematoriul ce mă pre-făcea cenușă milos m-a adunat într-o cupă de crin Și s-a ridicat cu mine sus către cer vroia să mă

Se coace-n măr sămânța vieții Și mâna de barbat pe rotunjimi de sfere Țintește blând spre visul altei ere Și ruguri pune pe-nvelișul ceții Păstrând la piept iubirea care-l cere...

se coace-n măr sămânța vieții când zici bărbat zici două mere și tot prin mere recunoști femeia la piept purtând iubirea-i albă-n ele dar șarpele-o pândește dintre mere cu capul lui de măr

om în cerc să fiu cu lumea ta prăbușită peste circumferință și să pășesc iubitor prin cenușa sufletelor noastre cu picioarele goale mirosind a cântec de lebădă să vămuiesc cu privirea orizontul

Astăzi mă simt copac. Pe coaja mea viața și-a scrijelit toate păcatele. Am rădăcinile aproape uscate și o imensă coroană de gânduri negre. Din când în când, ploaia mi le mai spală! Atunci, abia de se

în noaptea asta... mai plin de stele este cerul și luna luminează mai cu foc mai omenos ne este și destinul iar îngerii se prind cu noi în joc ne punem ghetele la porți uităm de lipsuri și

să te salvezi de toate cele rele azi pentru tine cerul s-a deschis trăiește-ți clipa și uită de belele că astă seară ești în paradis nu mai contează că mai e și-un mâine e noaptea-n care totul

sălbatic și singur sub vântul turbat cu fruntea zdrelită-n furtună și clopote vechi în inimă-mi bat și urlet și geamăt în mine se-adună am flacără-n carne și pară-n priviri nimic nu mă arde

pâine frântă peste pâine amar mâine lângă mâine frunză înverzită-n frunze buze frânte peste buze rană ruptă de sărut început neînceput cântec descântat în cântec îngeri mângâiați pe

viața asta-i grea cărare ne coboară, ne ridică face din nimic om mare și din om mare, nimică... copilul de ieri e tată iară tatăl mâine-i Fiu se re-ntrupează-ntr-o fată și apare iarăși

copil analfabet, destinul a mîzgălit pe albul tău cu mine, în negru, eseul fericirii. a rupt apoi condeiul și-a sfărâmat tăblița…

Știați că oamenii sunt niște piramide, din lumini și umbre? Viața lor este un neînțeles joc multicolor. În lumină sălășluiesc adevărul, dreptatea, binele și frumosul; în umbră se ascund toate relele.

Ultimă lună... Și cântă cucuveaua, A noapte bună!

Abandonat, câinele săracului privea flămând, tăcut, plin de speranță spre traista cerșetorului... Fudul nevoie mare, câinele bogatului mergea în lesă țanțoși pe stradă și se lăuda: "Am ham... am