Dumitru Sava

se coace-n măr sămânța vieții când zici bărbat zici două mere și tot prin mere recunoști femeia la piept purtând iubirea-i albă-n ele dar șarpele-o pândește dintre mere cu capul lui de măr

om în cerc să fiu cu lumea ta prăbușită peste circumferință și să pășesc iubitor prin cenușa sufletelor noastre cu picioarele goale mirosind a cântec de lebădă să vămuiesc cu privirea orizontul

Astăzi mă simt copac. Pe coaja mea viața și-a scrijelit toate păcatele. Am rădăcinile aproape uscate și o imensă coroană de gânduri negre. Din când în când, ploaia mi le mai spală! Atunci, abia de se

în noaptea asta... mai plin de stele este cerul și luna luminează mai cu foc mai omenos ne este și destinul iar îngerii se prind cu noi în joc ne punem ghetele la porți uităm de lipsuri și

să te salvezi de toate cele rele azi pentru tine cerul s-a deschis trăiește-ți clipa și uită de belele că astă seară ești în paradis nu mai contează că mai e și-un mâine e noaptea-n care totul

sălbatic și singur sub vântul turbat cu fruntea zdrelită-n furtună și clopote vechi în inimă-mi bat și urlet și geamăt în mine se-adună am flacără-n carne și pară-n priviri nimic nu mă arde

pâine frântă peste pâine amar mâine lângă mâine frunză înverzită-n frunze buze frânte peste buze rană ruptă de sărut început neînceput cântec descântat în cântec îngeri mângâiați pe

viața asta-i grea cărare ne coboară, ne ridică face din nimic om mare și din om mare, nimică... copilul de ieri e tată iară tatăl mâine-i Fiu se re-ntrupează-ntr-o fată și apare iarăși

copil analfabet, destinul a mîzgălit pe albul tău cu mine, în negru, eseul fericirii. a rupt apoi condeiul și-a sfărâmat tăblița…

Știați că oamenii sunt niște piramide, din lumini și umbre? Viața lor este un neînțeles joc multicolor. În lumină sălășluiesc adevărul, dreptatea, binele și frumosul; în umbră se ascund toate relele.

Ultimă lună... Și cântă cucuveaua, A noapte bună!

Abandonat, câinele săracului privea flămând, tăcut, plin de speranță spre traista cerșetorului... Fudul nevoie mare, câinele bogatului mergea în lesă țanțoși pe stradă și se lăuda: "Am ham... am

Târzie noapte-n toamnă bântuie prin insomnii. Luna merge stând. Iluzie-mi pare când norii stau mergând.

Când mi s-a furat … lăuta am plecat năuc cu pluta fiindcă mă-ndemna ispita să îmi regăsesc ursita Tot umblând hai-hui ca muta într-o zi mă apucă guta și mi-am zis gata finita însă

iubirea noastră precum știi se născu doar într-o zi și pe drum de decuseară învăță cum să și moară ce-ndelungat și îndelung ne poartă drumu-acesta strâmb ce rătăciri ne-au rătăcit pe

înceată-i poteca și pasul mi-e greu și-mi pare prin vreme că nu mai sunt eu că eu-l sunt el răsărindu-mă greu și numai durere-i sunt eu îmi plânge pe umăr cu glas de orfeu mă arde-n privire cu

muncesc! dizolv materia în apa vie și mă fac pământ. gândesc! topesc lumina în cuvânt și mă prefac spirit. iubesc! îngheț timpul cu spațiul tău și mă reproduc.

lumina caldă ce nu te-a bronzat și nu ți-a mângâiat privirea matinalul concert de păsărele la care tu nu ai avut niciodată bilet adierea răcoroasă de vânt ce nu s-a jucat prin părul tău

Ochii mei lumini pereche zilele mi le vegheau chiar noaptea când se culcau îmi scrutau singurătatea cu milă și cu reproș se iubeau și mă căinau Mă ardea privirea lor n-am putut să mai

Mă scurg din tine mamă și mă adun și când eu cresc tu scazi cu mine, cu mulțumire vezi cum mă-nmulțesc și tu cu fiecare eu te pierzi Când eu mă nasc renaști și tu când eu mă nasc tu mamă

Mi-au pus Doamne termopane și-acum nu mai pot să visez, fantome nu mai pot să intre, nici nu mai pot să evadez Mi-au pus Doamne termopane și nu mai pot să te aud, zadarnic păsărele-mi

copacul vieții a adunat în coaja lui atâtea dureri și bucurii că simte nevoia să plângă ori să cânte atunci înmugurește mugurele e plânsul ori râsul prin care țâșnește afară sufletul lumii