Dumitru Sava

Tu ești cel care vorbeai, aproape cu fanatism, despre responsabilitatea individului pentru propria viață. Destinul nu e o umbră, spuneai, care te ia de mână și te trece strada ori te lasă pe linie în

clepsidră ce ademenește timpul îl măcină prin oase și se preface pulbere – trecutul pe care zeul în joaca lui îl modelează viitor informă devenire cu care fecundează geneza – uter

alții sunt picii prin care viața se joacă pe ulița mea dar larma bucuria și jocul rămas-au aceleași iarna în alte sănii tot se mai dă pe-același derdeluș unde arsura ochilor mei îți rumenește

doamne m-ai distribuit într-o piesă în care nu am voie să zic nimic despre regizor nici nu mă strădui să aflu cine-i scenaristul fără să mă întrebi dacă știu dacă pot dacă vreau joc rolul unui

Nu găsesc vorbe destul de mari și de frumoase să te povestesc, nu am nici cuvinte destule să te vorbesc până la capăt. Doar tăcerea mută a durerii din inimile celor care te iubim te poate rosti pe

Jur că nu m-aș fi băga și eu în vorbă! Cum zicea bietul tata, ca musca în c..ul calului. De nu îi auzeam pe unii, or fi știind ei ceva, cum îl compară pe noul number one al planetei cu Hitler. Simpla

la un pahar mai plin de vorbă așa ca între noi bărbați de neveste abandonați mă-întrebam de el o fi avut vreuna târziu destul de beat l-am întrebat pe zeu despre logică… așa mai pe ocolite și

Tata? Mă mai gândesc din când în când la el, cu un soi de blândețe obidită. Orfanul, ce a făcut atâta război și atâta cărămidă să aibă ziditorul din ce mă zămisli… Că uneori, îmi vine să rup o

pe măsura avansării în ierarhia ostășască primeam responsabilități din ce în ce mai mari ajunsesem de plimbam pe hartă regimente și divizii ca pe boabele de fasole de pe țintarul bunicului

viața înseamnă iubire – tata – mama de la mama am învățat să vorbesc limba asta pe care i-am supt-o de la sân însă tata mi-a dăruit cel mai frumos lucru pe care l-a făcut stră… străbunicu și

pârguitoare poamă-n sacrul pom al vieții spre care-atâția pofticioși își scuipă bala cohortă de omizi ce își vânează prada când vei simți că-ncepe să-ți slăbească coada alege-l tu pe cel în gura

Un proiect în continuă devenire. E firesc să ne întrebăm: și până când? Mai întâi a fost Cuvîntul. Și cuvântul acesta s-a rostit pe sine – AUM! Mantra primordială prin care divinitatea și-a anunțat

sămânță divină scăpată din logos și-adusă aici de cosmicul vânt de frig ori poate numai de frică am înmugurit apoi nu știu ce s-a mai întâmplat probabil am adormit și poate chiar am

vis colind prin viața mea ca-împiedicatul prin taină cătușă-i cenzura Ta existența-mi n-are noimă în sublima-Ți armonie chip al sacrelor dureri sunt o falsă simfonie strigăt mut dintre

Tare multă înțelepciune trebuie să fi adunat neamul acesta al nostru în proverbele sale…Și toată, rodul unor întâmplări cândva demult trăite! Să fi avut vreo opt - zece ani, nu mai țin minte în ce

plutește toamna peste noi iubito pe simfonia-atâtor negre gânduri ca un pescăruș ce-și caută catargul și ne rumenește poame bune-n ram pe desfrunzitul pom al vieții din care-or să se-nfrupte

cuvintele clocoteau în smoala neștiutului misterioasă supă primordială o spermă în care se bălăceau iadul și raiul prin haosul eretic erotic căutându-și sensul inconștiență ce-și respira

de când pentru-îndăzneala de-a fi fericiți îngerul te-a luat ostatic am rupt-o cu El sau… oricum nu ne-am mai vorbit în fiecare dimineață după ce mă scol mă spăl pe cap cu balsam de

pe-atunci doar o privire de-mi aruncai la vale mă luau torente de sânge cu tine și iadu-mi părea că-i un rai iar infinitu-l simțeam cum mă strânge hai ia-mă în brațe iubite șopteai mă-nvăluie

au venit ieri cu foncierea* n-are liniște anaf-ul vor să le declar averea ca să știe cocoțații în fotolii de la stat ce mai este de furat mamă când te-ai cununat tăică-tu’ biet om

Banii au fost întotdeauna o problema și la noi. Când nu mai aveam cu ce aprinde focul în vatră, mă duceam la prăvălie cu două ouă și vânzătorul le privea chiorâș dacă sunt destul de mari pentru o

îți amintești... când am venit în portul tău ploua și ne era atât de bine vapoare-n naufragiu trecătorii se legănau pe sub rafalele de vânt dar noi gustam alene rubiniul din pahare și ipocrit

în cer e raiul își zic toți credincioșii eu îi ascult și-ateu tăcut în gând le spun ba e aicea pe pământ se află chiar sub cerul curții mele o iurtă o cupolă ori poate-un un cort (de ce-o mai